Poate fi greu de imaginat, dar oceanele Pământului sunt pline de deșeuri plastice. De la particule minuscule până la sticle, pungi și plase de pescuit, această mare de deșeuri este acum obișnuită atât în apropierea țărmului, cât și în apele îndepărtate, reprezentând o varietate de amenințări la adresa faunei sălbatice. Oamenii de știință urmăresc problema încă de la descoperirea primei pete de gunoi în 1997, dar cuantificarea acesteia este o sarcină dificilă în 510 milioane de kilometri cubi de ocean.
Cu toate acestea, un nou studiu face exact acest lucru, oferind cea mai completă imagine a plasticului din oceane realizată vreodată. Pe baza datelor de la 24 de călătorii de colectare a deșeurilor pe parcursul a șase ani, o echipă internațională de cercetători a folosit un model oceanografic pentru a estima cât de mult plastic conțin, de fapt, oceanele planetei. Răspunsul lor este de cel puțin 5,25 trilioane de bucăți, un amestec de deșeuri care cântărește aproximativ 269.000 de tone în total.
Aceasta reprezintă o medie de peste 15.000 de bucăți de plastic pe kilometru cub de ocean. Deșeurile nu sunt distribuite uniform, dar sunt surprinzător de răspândite, suferind aventuri epice după ce ajung în mare prin râuri, plaje sau bărci. În loc să fie prinse în girații oceanice, petele de gunoi sunt mai degrabă ca niște blendere de gunoi, sugerează noul studiu, transformând plasticul în bucăți mai mici până când scapă sau este înghițit.
„Descoperirile noastre arată că petele de gunoi din mijlocul celor cinci girații subtropicale nu sunt locuri de odihnă finale pentru deșeurile plastice plutitoare”, spune autorul principal, Marcus Eriksen, director de cercetare pentru Institutul 5 Gyres. „Din păcate, rezultatul final pentru microplastic este interacțiunea periculoasă cu întregul ecosistem oceanic. Ar trebui să începem să vedem petele de gunoi ca pe niște tocătoare, nu ca depozite stagnante.”
Cercetările anterioare au arătat că microplasticele sunt răspândite în oceane, apărând nu numai în petele de gunoi de la suprafață, ci și în gheața marină, sedimentele de coastă, nămolul de pe fundul mării, zooplancton, viermi de mare și sistemele circulatorii ale midiilor, printre alte locuri. Și, în timp ce multe estimări anterioare ale poluării cu plastic se bazau fie pe numărarea vizuală, fie pe traularea pentru deșeuri, noul studiu a folosit ambele metode, ajutându-l să numere obiecte mari, cum ar fi geamanduri și plase, precum și microplasticele prinse mai ușor prin traulare.
Cercetătorii au împărțit plasticul în patru clase de mărime: două pentru microplastice (una echivalentă cu un grăunte de nisip și una cu un grăunte de orez), una pentru mezoplastice (până la dimensiunea unei sticle de apă) și una pentru macroplastice (orice mai mare). Se așteptau să găsească în principal particule de mărimea nisipului, dar au fost surprinși să afle că fragmentele cele mai mici sunt depășite ca număr de următoarea mărime și că există mai multe bucăți mici în afara petelor de gunoi. Acest lucru sugerează că macroplasticele se sfărâmă mai repede decât microplasticele și sugerează modul în care acestea din urmă pot dispărea aparent odată ce devin suficient de mici.
„Ce este nou aici este că examinarea tuturor dimensiunilor ne oferă o imagine mai bună a ceea ce există”, spune Eriksen pentru MNN. „Ne permite să analizăm ciclul de viață al plasticului din oceane – începe cu generarea de pe coastă, apoi migrarea către girații, sfărâmarea în girații și consumul de către organismele marine. Sau microplasticele se pot scufunda și se pot prinde în curenții mai adânci. Deci, ciclul de viață al plasticului este o nouă modalitate de a analiza girațiile.”
Densitatea globală a plasticului din oceane, în bucăți pe kilometru pătrat, din patru clase de mărime. (Imagine: Laurent Lebreton/5 Gyres)
În ciuda călătoriilor vaste ale deșeurilor de plastic, unele pete de gunoi încă au deșeuri specifice. Pacificul de Nord este, de exemplu, „girația uneltelor de pescuit”, în timp ce Atlanticul de Nord este „girația capacelor de sticlă”. Cele trei girații din emisfera sudică sunt legate de Oceanul de Sud, făcându-le mai puțin distincte.
Orice plastic oceanic poate pune în pericol viața sălbatică, inclusiv obiecte mari, cum ar fi uneltele de pescuit care încurcă delfinii sau pungile de plastic care înfundă stomacurile țestoaselor marine. Dar microplasticele sunt deosebit de insidioase, absorbând un cocktail de poluanți oceanici și apoi transmițându-i păsărilor marine flămânde, peștilor și altei vieți marine. Acest lucru poate fi un „mecanism înfricoșător de eficient pentru coruperea lanțului nostru alimentar”, spune Eriksen.
Răspândirea largă a microplasticelor exclude probabil orice eforturi de curățare la scară largă, adaugă el, dar există o rază de lumină în aceste descoperiri. Deși nu este clar ce se întâmplă cu microplasticele atunci când dispar, oceanele au modalități de a se curăța singure – dar numai dacă le permitem.
„Dacă ne putem concentra pe a nu adăuga mai mult plastic, oceanele se ocupă de asta în timp”, spune Eriksen. „Poate dura mult timp, dar oceanele se vor ocupa de aceste deșeuri. Suprafața mării nu este locul de odihnă final pentru plastic. Începe să se sfărâme și organismele marine îl absorb. Întregul ocean filtrează prin viața marină, de la microorganisme la balene care înghit cantități mari de apă. Și o parte se scufundă. S-ar putea ca atunci când devine atât de mic, să răspundă mai mult la temperatura apei decât la flotabilitatea sa materială.”
Nenumărate animale marine vor muri din cauza consumului de plastic, desigur, și din moment ce unii experți cred că petele de gunoi vor continua să crească timp de secole, aceasta nu este clar o soluție ideală. Eriksen nu spune că oceanele pot suporta toate deșeurile noastre, ci sugerează că timpul și resursele ar fi mai bine cheltuite pentru a preveni ca noul plastic să ajungă în mare decât pentru a încerca să îndepărteze ceea ce există deja. Și acesta este un lucru pe care trebuie să îl facă toată lumea de pe Pământ, atât producătorii, cât și utilizatorii de produse din plastic.
„Pentru omul obișnuit, majoritatea plasticului nu are nicio valoare după ce îi părăsește mâinile”, spune el. „Așadar, o provocare pentru consumator este să vadă dacă poate fi lipsit de plastic. Dar ceea ce trebuie să se întâmple cu adevărat este o revizuire generală a designului. Trebuie să existe o analiză atentă a modului în care plasticul este utilizat în toate produsele. Nu doar reciclabilitatea, ci și recuperarea. Dacă nu o poți recupera, reciclarea devine lipsită de sens. Și dacă nu o poți recicla, revino la hârtie, metal sau sticlă. Plasticul devine deșeuri periculoase odată ce este acolo și trebuie privit în această lumină atunci când proiectăm produse încă de la început.”
Pentru mai multe informații despre noul studiu, consultați această prezentare video a concluziilor sale:
