Am fost conștient de criza climatică încă din adolescență și am fost activ în încercarea de a o opri de atunci. Am început să scriu pentru PlanetaNoastra la douăzeci de ani și am acoperit totul, de la etica vehiculelor electrice până la perspectiva tentantă a energiei regenerabile 100% la scară globală. Și tocmai am petrecut cea mai mare parte a unui an scriind o carte despre relația dintre schimbările individuale de stil de viață și efortul mai amplu pentru o transformare radicală la nivel de sistem. Însă, iată care e treaba: nu sunt pe deplin sigur că știu ce se întâmplă.
Criza climatică – și problemele conexe, cum ar fi a șasea extincție în masă – sunt atât de vaste, atât de complexe și atât de dinamice, încât nu sunt pe deplin sigur că cineva știe exact ce ar trebui să facem pentru a le contracara.
De aceea, am fost mereu confuzat de oamenii din mișcarea climatică care sunt 100% fermi în privința anumitor poziții. Este energia nucleară parte a soluției climatice, sau este o risipă costisitoare? Trebuie să să-l urmăm pe Al Gore și să devenim vegani pe viață, sau putem să inovăm pentru a ieși din emisiile legate de agricultura animală? Ar putea captarea carbonului atmosferic ne poate ajuta să ne revenim, sau oferă scuze pentru continuarea afacerilor ca de obicei, alimentate cu combustibili fosili? Lista întrebărilor continuă. Deși există o cantitate vastă și tot mai mare de cercetări care ne pot ajuta să clarificăm cea mai bună cale de urmat, nu pot să nu-mi doresc ca unii din mișcarea noastră să petreacă mai puțin timp alegând exact pe ce poziție să moară – și, în schimb, să învețe să trăiască cu ambiguitatea.
Desigur, într-o eră a discursului post-adevăr și a polarizării insistente a fiecărui subiect important, există și pericolul de a sta prea ferm pe gard. Știm multe despre ce trebuie să se întâmple. Știm, de asemenea, că timpul ne presează. Așa cum Stefanie Tye și Juan-Carlos Altamirano de la World Resources Institute au susținut într-o postare pe blog despre incertitudine încă din 2017, ar fi o greșeală colosală dacă îmbrățișarea incertitudinii ar deveni un motiv pentru a amâna acțiunea:
Cu alte cuvinte, va trebui să devenim cu toții mai buni în a recunoaște limitele cunoștințelor noastre. Apoi, va trebui să devenim mai buni în a ne folosi înțelegerea acestor limitări pentru a ne informa răspunsurile propuse. Asta înseamnă să păstrăm deschise opțiunile pentru instrumente, politici și abordări viitoare potențial utile, fără a permite în același timp ca potențialul acestor opțiuni viitoare să ne limiteze ambiția în ceea ce facem acum.
Iată cum văd eu problema:
- Un gram de dioxid de carbon economisit acum valorează considerabil mai mult decât un gram economisit mai târziu.
- Avem la dispoziție, chiar acum, nenumărate tehnologii, strategii și abordări care ne pot reduce dramatic emisiile – și, adesea, pot îmbunătăți calitatea vieții și pot aborda inechitățile sociale.
- Ar trebui să prioritizăm acele soluții – fie că este vorba de accesibilitate pietonală/străzi locuibile; diete mai sănătoase, centrate pe plante; sau surse regenerabile și eficiență energetică – care au cel mai mare beneficiu social, cele mai mici costuri și cea mai mică incertitudine.
- De asemenea, nu ar trebui să presupunem, însă, că putem trece la acestea peste noapte. Așadar, soluțiile mai puțin perfecte – mașini electrice private; panouri solare pe case mari (McMansions), etc. – ar trebui să rămână parte din arsenalul nostru.
- Și ar trebui să continuăm să susținem dezvoltarea soluțiilor îndepărtate și tehnologice avansate – nuclear, captarea carbonului atmosferic, etc. – ca o măsură de siguranță împotriva eșecului, dar să nu le permitem să distragă atenția de la ceea ce se poate face astăzi.
- Pe măsură ce facem toate acestea, ar trebui să acordăm o atenție deosebită și cine susține ce soluții și de ce – și ar trebui să luăm în considerare acea motivație. Nu este nimic în neregulă cu o cantitate ridicolă de reîmpădurire și împădurire, de exemplu, decât dacă este o frunză de smochin pentru continuarea utilizării petrolului și gazelor.
Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată conflictul. Dar există lupte foarte reale care vor trebui duse pentru a ne asigura că soluțiile cele mai eficiente, cele mai sigure și cele mai larg benefice primesc cea mai mare parte a sprijinului public și privat. Speranța mea este că putem face toate acestea păstrând în același timp loc pentru ambiguitate și incertitudine.
Interesant, în timp ce am denunțat tendința unora din mișcarea climatică de a fi un pic prea siguri de specificul unui viitor cu emisii scăzute de carbon – când am postat această întrebare pe feed-ul meu de Twitter, a părut că incertitudinea și ambiguitatea erau norma, nu excepția.
Așadar, poate că suntem mai siguri decât am crezut – cel puțin în măsura în care suntem siguri de incertitudine. S-ar putea ca viitorul să ne ceară să construim niște noi centrale nucleare extrem de inovatoare, dar nu putem înceta să instalăm piste de biciclete și să ne optimizăm locuințele în timp ce așteptăm.
Voi lăsa ultimul cuvânt @Tamaraity, care pare să știe ce se întâmplă:
