Imaginează-ți, dacă vrei, că ești o rozătoare care își face câteva treburi noaptea târziu.
Doar un șoarece singuratic în lumina lunii.
Sau așa crezi tu.
Dintr-odată, se simte o ușoară adiere de aer; părul de pe coadă ți se ridică în cap.
Te întorci — și iată, o bufniță albă siluetată în lumina lunii.
Este o priveliște care ar îngheța pe oricine pe loc — ceea ce, conform unor noi cercetări, este exact scopul acestor maestre ale vânătorii la lumina lunii.
Bufnițele albe de hambar, sugerează un studiu publicat luna aceasta în revista Nature Ecology & Evolution, ar fi putut evolua un penaj atât de nefiresc pentru a instila teroare în prada lor.
Echipa de cercetare a monitorizat același grup de bufnițe de hambar elvețiene de peste două decenii, urmărind totul, de la tiparele de împerechere la ritualurile de vânătoare. Așa cum au bănuit, au descoperit că bufnițele cu penaj mai închis aveau dificultăți în a aduce acasă cina într-o noapte cu lună plină.
Chiar și cu designul unic al penajului unei bufnițe, care le permite să zboare în deplină liniște, luna aceea enervantă le trădează totuși prăzii.
Dar, spre deosebire de omologii lor cu piept roșu, bufnițele albe s-au descurcat la fel de bine la vânătoare, cu sau fără lună.
Acum, ai putea crede că atunci când vânezi animale mici, alerte și foarte nervoase noaptea, ultimul lucru pe care vrei să-l faci este să porți alb — sub o lună plină, pe deasupra.
Dar se pare că o bufniță albă scăldată în lumina lunii ar putea pur și simplu să înghețe chițcanul comun până la os.
Așa cum a notat echipa, strategia tipică de apărare a unei rozătoare mici este de a îngheța la cel mai mic semn de pericol. Nu te mișca. Nu respira. Poate că nu te va vedea.
„În mod curios,” au scris cercetătorii în The Conversation, „În nopțile cu lună plină și numai atunci când se confruntau cu o bufniță albă în loc de una roșie, rozătoarele au rămas înghețate mai mult timp.
„Credem că șoarecii de câmp se comportă astfel atunci când întâlnesc o bufniță albă deoarece sunt speriați de lumina puternică reflectată de penajul alb.”
Bufnițele de hambar sunt cele mai comune de felul lor, găsite în toate părțile lumii. De fapt, operează sub nu mai puțin de 22 de aliasuri, inclusiv bufnița fantomă, bufnița morții și bufnița șuierătoare. Parcă numele lor nu erau destul de înfricoșătoare, nici măcar nu se obosesc cu tipicul huhurezat de bufniță — preferând să scoată ceva mai apropiat de un țipăt răgușit, prelung.
Dacă există o singură parte a corpului bufniței de hambar care nu a evoluat cu scopul de a-și speria groaznic prada, aceea este fața.
Aceste bufnițe se întâmplă să aibă unele dintre cele mai adorabile fețe în formă de inimă din regnul animal.
Doar dacă, desigur, o vezi de aproape, cu luna plină în spate.
