Națiunea sud-africană Namibia este dominată de Deșertul Namib. Una dintre cele mai inospitaliere secțiuni din acest ținut îndepărtat — Mongolia este singura țară de pe Pământ mai puțin populată decât Namibia — nu este totuși atât de aridă pe cât pare. Așa-numita Coasta Scheletelor, aproape complet nelocuită, este de fapt bogată în viață sălbatică.
Talentul naturii pentru adaptabilitate este pe deplin vizibil aici. De exemplu, vipera lui Peringuey se deplasează pe dune lateral. Acest șarpe abia atinge nisipul, care este atât de fierbinte încât regiunea a primit porecla „Porțile Iadului” de la primii exploratori europeni. O altă reptilă locală, gecko-ul palmat, își linge umezeala de pe proprii ochi supradimensionați, care sunt umeziți de rouă în fiecare dimineață. De fapt, cu doar 0,99 centimetri de ploaie pe an, viața supraviețuiește aproape exclusiv din aerul cețos care plutește deasupra Coastei Scheletelor.
O plantă cu doar două frunze
Poate cea mai ciudată, cea mai asemănătoare cu o creatură extraterestră dintre toate este o plantă care arată ca o grămadă de buruieni moarte.
Numele Welwitschiei provine de la denumirea sa științifică, Welwitschia mirabilis, deși este uneori denumită în limbile regionale n’tumbo („turtit” cu referire la statura sa scundă), onyanga (ceapă) și, în afrikaans, tweeblaarkanniedood (două frunze care nu pot muri). Poate cea mai interesantă poreclă a sa este „fosilă vie”. Acesta ar putea fi cel mai potrivit nume, deoarece o singură Welwitschia poate trăi mai mult de 1.000 de ani.
Anatomia acestei plante de deșert este chiar mai ciudată decât înfățișarea și propensiunea sa pentru o viață lungă. Pe lângă rădăcini și o tulpină scurtă, fiecare plantă are doar două frunze care nu cad niciodată și cresc continuu pe tot parcursul vieții sale.
Devine și mai ciudat. Aceasta este una dintre puținele plante care are de fapt un sex. Există atât specii masculine, cât și feminine, caracterizate prin diferite capsule de semințe în formă de con și diferite extremități producătoare de nectar.
„Caracatița deșertului”
Una dintre denumirile mai puțin evidente ale Welwitschiei este „caracatița deșertului”. Are două frunze, nu opt brațe, dar aceste două șuvițe sunt adesea sfâșiate în fâșii de condițiile vântoase de-a lungul Coastei Scheletelor. Mai mult, deoarece trunchiul este scurt, frunzele se încolăcesc pur și simplu într-o movilă de-a lungul solului. Acest lucru creează o înfățișare foarte asemănătoare cu o caracatiță care zace pe fundul mării.
Tulpina crește pe orizontală în loc de verticală, atingând adesea mai mult de un metru lățime. Această formă scundă ajută planta, deoarece menține rădăcinile reci chiar și atunci când temperatura solului atinge niveluri extreme. În plus, frunzele „în mănunchi” rețin umiditatea în sol direct în jurul tulpinii și rădăcinilor. Această plantă supraviețuiește atât de bine în acest mediu aspru datorită înfățișării sale neîngrijite.
O curiozitate pentru căutătorii de curiozități
Plantele Welwitschia sunt un fel de atracție turistică. Ele se găsesc cel mai adesea în depresiuni în nisip, deoarece puțina ploaie care cade în zonă se scurge în aceste adâncituri deșertice. Cele mai mari plante se află lângă alte atracții din Namibia. Craterul Messum, un crater cu un diametru de 16 kilometri format acum milioane de ani, se spune că are unele dintre cele mai mari exemplare vii de Welwitschia. Colonii mai mici trăiesc lângă avanpostul Khorixas, care se află lângă Pădurea Pietrificată, cu copaci transformați în piatră prin procesul de diageneză. Capitala Namibiei, Windhoek, are exemplare de Welwitschia în grădina sa botanică, iar turiștii vor intra în contact cu câteva exemplare în jurul celuilalt oraș principal al țării, Swakopmund.
Un botanist modest
Această plantă este denumită după bărbatul care a descoperit-o pentru prima dată, Friedrich Welwitsch. El a fost un botanist, explorator și medic austriac. De fapt, a găsit primul exemplar în ceea ce este acum Angola, nu în Namibia. A vrut să numească planta Tumboa, termenul folosit de angolezi, dar a fost totuși numită în onoarea sa.
În mod ironic, Welwitschiile care cresc în sudul Angolei sunt cele mai puțin deranjate, deși motivul pentru aceasta este destul de nefericit. În timpul războiului civil de decenii al Angolei, zonele adiacente deșertului au fost puternic minate și controlate de facțiunile beligerante, astfel încât deșerturile în sine au fost lăsate neatinse, cu excepția micilor colonii de nomazi care duceau un stil de viață de subzistență.
Conservarea și viitorul
Welwitschia are câteva avantaje. În primul rând, lipsa sa de atribute atrăgătoare înseamnă că oamenii au puține motive sau deloc să o colecteze sau să o recolteze. În al doilea rând, este evident o supraviețuitoare, iar longevitatea sa îi oferă secole pentru a-și distribui semințele. Potrivit Grădinilor Kew din Anglia, populația este sănătoasă, dar există îngrijorări din cauza unei infecții fungice recente. Au existat, de asemenea, cazuri de plante distruse de industria în creștere a sporturilor de aventură în deșert din regiune (care include conducerea pe dune cu vehicule off-road) și de pășunatul animalelor sălbatice și domestice. Zebrele, antilopele springbok și rinocerul negru rar sunt atrase de umiditatea conținută în frunzele Welwitschiei.
Conservatorul Prințul de Wales din Kew este una dintre grădinile care încearcă să cultive o populație de Welwitschia. Grădina Botanică a Statelor Unite, din Washington D.C., are, de asemenea, exemplare vii ale plantei. Pentru a vedea cele mai bune specimene ale acestei plante bizare, însă, va trebui să călătorești pe Coasta Scheletelor.
