Ce Este Ecologia Profundă? Filosofie, Principii și Critici

Ecologia profundă, o mișcare inițiată de filosoful norvegian Arne Næss în 1972, propune două idei principale. Prima este că trebuie să existe o trecere de la antropocentrismul centrat pe om la ecocentrism, în care fiecare ființă vie este considerată a avea o valoare intrinsecă, indiferent de utilitatea sa. În al doilea rând, că oamenii fac parte din natură, mai degrabă decât să fie superiori și separați de ea, și, prin urmare, trebuie să protejeze toată viața de pe Pământ așa cum și-ar proteja familia sau pe ei înșiși.

Deși s-a bazat pe ideile și valorile erei anterioare a ecologismului, ecologia profundă a avut o influență semnificativă asupra mișcării mai ample, accentuând dimensiunile filozofice și etice. Pe parcurs, ecologia profundă și-a atras și critici, dar premisele sale fundamentale rămân relevante și provocatoare de gândire astăzi, în această eră a crizelor duale de biodiversitate și climă.

Fondarea Ecologiei Profunde

Arne Næss avea deja o carieră lungă și distinsă ca profesor de filozofie în Norvegia înainte de a-și concentra energiile intelectuale pe o viziune emergentă care avea să devină filozofia ecologiei profunde.

Anterior, opera academică a lui Næss a explorat relațiile dintre oameni și sistemele sociale și naturale mai ample – o concepție holistică pe care Næss o atribuie parțial filosofului evreu olandez din secolul al XVII-lea Baruch Spinoza, un gânditor al Iluminismului care a explorat prezența lui Dumnezeu în toată natura. Næss s-a inspirat, de asemenea, de la activistul indian pentru drepturile omului Mahatma Gandhi și din învățăturile budiste. Næss a fost un susținător de lungă durată al drepturilor omului, al mișcării femeilor și al mișcării pentru pace, toate acestea informându-i filozofia ecologică și evoluția acesteia.

Poate că Næss nu ar fi fost deloc atras de intersecția dintre ecologie și filozofie dacă nu ar fi fost dragostea sa pentru munți. El a petrecut porțiuni semnificative din viața sa în masivul Hallingskarvet din sudul Norvegiei, minunându-se de vastitatea și puterea lor și contemplând sistemele complexe ale Pământului. Un alpinist desăvârșit, a condus, de asemenea, multe expediții de cățărare, inclusiv prima care a atins vârful Tirich Mir din Pakistan în 1950.

În 1971, Næss s-a alăturat altor doi norvegieni într-o așa-numită „anti-expediție” în Nepal, în parte pentru a sprijini sherpașii locali care protejau muntele sacru Tseringma de turismul montan. Potrivit filosofului Andrew Brennan, acesta a fost momentul în care Næss a experimentat o descoperire care a condus la o nouă filozofie de mediu sau, așa cum a numit-o Næss, „ecosofie”.

Influențele avocaților și filozofiilor ecologiste anterioare sunt evidente în opera lui Næss. Henry David Thoreau, John Muir și Aldo Leopold au contribuit toți la idealul unei lumi necentrate pe om, la importanța conservării naturii de dragul ei și la accentul pe o revenire la un mod de viață perceput mai simplu, mai puțin dependent de lucrurile materiale care contribuie la poluarea și distrugerea naturii.

Dar pentru Næss, inspirația crucială pentru ecologia profundă a fost cartea lui Rachel Carson din 1962 „Primăvara Tăcută” pentru accentul său pe schimbarea urgentă, transformațională, pentru a opri valul distrugerii planetare. Cartea lui Carson a oferit un impuls important pentru apariția ecologismului modern care a căutat limite la distrugerea rampantă a sistemelor Pământului, în special cele puse de agricultura intensivă și alte tehnologii industriale. Lucrările ei au stabilit legături științifice clare între bunăstarea umană și sănătatea ecosistemelor, iar acest lucru a rezonat cu Næss.

Principiile Ecologiei Profunde

Næss a conceput două tipuri de ecologism. Pe una a numit-o „mișcarea ecologiei superficiale”. Această mișcare, a spus el, „se preocupă de lupta împotriva poluării și a epuizării resurselor”, dar cu obiectivul său central „sănătatea și bunăstarea oamenilor din țările dezvoltate”.

Ecologia superficială a căutat soluții tehnologice precum reciclarea, inovațiile în agricultura intensivă și eficiența energetică crescută – toate capabile de impacturi semnificative, dar nu, în viziunea lui Næss, capabile să inverseze daunele pe care sistemele industriale le provocau planetei. Numai prin punerea profundă în discuție a acestor sisteme și prin urmărirea unei transformări complete a modurilor în care oamenii interacționau cu lumea naturală ar putea oamenii să obțină o protecție justă, pe termen lung, a sistemelor ecologice.

Celălalt ecologism Næss l-a numit „mișcarea ecologiei profunde pe termen lung”, o chestionare profundă a cauzelor distrugerii mediului și o reimaginare a sistemelor umane bazate pe valori care conservă diversitatea ecologică și diversitatea culturală pe care o susțineau. Ecologia profundă, a scris Næss, implica un „egalitarism ecologic” în care toată viața de pe Pământ avea dreptul de a exista și de a prospera și presupunea o „poziție anti-clasă”. De asemenea, era preocupată de poluare și epuizarea resurselor, dar și precaută față de consecințele sociale neintenționate, cum ar fi controlul poluării care provoacă o creștere a prețului bunurilor de bază, întărind astfel diferențele de clasă și inegalitățile.

În 1984, la puțin peste un deceniu de la introducerea ecologiei profunde, Næss și filosoful și ecologistul american George Sessions, un specialist în Spinoza, au plecat într-o excursie de camping în Valea Morții. Acolo, în Deșertul Mojave, au revizuit principiile ecologiei profunde articulate anterior de Næss într-o platformă concisă care sublinia chiar mai mult decât iterațiile anterioare valoarea întregii vieți de pe Pământ. Ei sperau că această nouă versiune va atinge relevanță universală și va galvaniza o mișcare.

Acestea sunt cele opt principii așa cum au fost publicate anul următor de Sessions și sociologul Bill Devall în cartea „Ecologia Profundă: Să Trăim Ca și Cum Natura Ar Conta”.

1. Bunăstarea și înflorirea vieții umane și non-umane pe Pământ au valoare în sine (sinonime: valoare inerentă, valoare intrinsecă). Aceste valori sunt independente de utilitatea lumii non-umane pentru scopuri umane.
2. Bogăția și diversitatea formelor de viață contribuie la realizarea acestor valori și sunt, de asemenea, valori în sine.
3. Oamenii nu au dreptul de a reduce această bogăție și diversitate, cu excepția satisfacerii nevoilor vitale.
4. Intervenția umană actuală în lumea non-umană este excesivă, iar situația se înrăutățește rapid.
5. Înflorirea vieții și culturilor umane este compatibilă cu o scădere substanțială a populației umane. Înflorirea vieții non-umane necesită o astfel de scădere.
6. Politicile trebuie, prin urmare, schimbate. Schimbările de politici afectează structurile economice, tehnologice și ideologice de bază. Starea de lucruri rezultată va fi profund diferită de cea actuală.
7. Schimbarea ideologică constă în principal în aprecierea calității vieții (locuind în situații de valoare intrinsecă) mai degrabă decât în aderarea la un standard de viață din ce în ce mai ridicat. Va exista o conștientizare profundă a diferenței dintre mare (în sens cantitativ) și măreț (în sens calitativ).
8. Cei care subscriu la punctele anterioare au obligația de a participa direct sau indirect la încercarea de implementare a schimbărilor necesare.

Mișcarea Ecologiei Profunde

Ca filozofie, ecologia profundă afirmă că nu există granițe între sine și celălalt; prin urmare, toate ființele vii sunt părți interconectate ale unui sine mai amplu. Ca mișcare, Platforma Ecologiei Profunde oferă un cadru care a inspirat adepți din întreaga lume.

Cu toate acestea, Næss a subliniat, de asemenea, că susținătorii ecologiei profunde nu erau obligați să urmeze o doctrină strictă, ci puteau găsi propriile modalități de a aplica principiile în viețile și comunitățile lor. Næss a dorit ca mișcarea ecologiei profunde să atragă persoane cu diverse origini religioase, culturale, sociologice și personale, care să poată veni împreună și să adopte anumite principii generale și cursuri de acțiune.

Deși această abordare deschisă și incluzivă a făcut ușor pentru mulți oameni să se conecteze cu principiile ecologiei profunde, criticii au reproșat platformei lipsa unui plan strategic și faptul că era atât de intenționat de amplă și ambiguă încât nu a reușit să realizeze o mișcare coezivă. Acest lucru, spun ei, a făcut ecologia profundă vulnerabilă la cooptare de către o gamă ideologică diversă de grupuri și indivizi care au folosit argumente și tactici extremiste și uneori xenofobe despre cum să inverseze cel mai bine daunele umane asupra planetei.

Critici

Spre sfârșitul anilor 1980, ecologia profundă atrăsese atât o popularitate considerabilă, cât și un număr de critici. Un grup care a adus atât energie, cât și o analiză amănunțită ecologiei profunde a fost Earth First!, o mișcare de rezistență radicală, descentralizată, născută în 1979 din frustrarea față de ineficacitatea ecologismului tradițional și o dedicare pasionată pentru protejarea locurilor sălbatice. Earth First! a practicat acțiuni eficiente de nesupunere civică, cum ar fi ocuparea copacilor, blocaje rutiere și ocuparea siturilor de exploatare forestieră pentru a proteja pădurile virgine.

Dar unele campanii Earth First! au folosit, de asemenea, tactici mai agresive, inclusiv acte de sabotaj, cum ar fi înfigerea de cuie în copaci pentru a opri exploatarea forestieră și alte forme de distrugere a mediului.

O altă organizație ecologică controversată, numită Frontul de Eliberare a Pământului, ai cărei membri, vag afiliați, au comis acte de sabotaj, inclusiv incendieri, în sprijinul protecției mediului, susține, de asemenea, principii ale ecologiei profunde. Tacticile unora dintre activiștii asociați cu aceste grupuri au oferit combustibil politicienilor și organizațiilor anti-ecologiste pentru a-i denunța, alături de ecologia profundă, deși nu a existat niciodată o aliniere absolută între mișcarea ecologiei profunde și un singur grup.

Ar trebui ecocentrismul să fie scopul?

O altă critică adusă ecologiei profunde a venit din partea academicienilor și adepților ecologiei sociale. Murray Bookchin, fondatorul ecologiei sociale, a respins persistent orientarea biocentrică a ecologiei profunde, care consideră oamenii o amenințare excesivă la adresa vieții non-umane de pe planetă. Bookchin, printre alții, a considerat aceasta o viziune mizantropică. El și alți susținători ai ecologiei sociale au susținut că capitalismul și diferențele de clasă, nu ființele umane în mod categoric, reprezintă amenințarea fundamentală pentru planetă. Astfel, atenuarea crizei ecologice necesită o transformare a societăților bazate pe clase, ierarhice, patriarhale, din care provine distrugerea mediului.

Alți critici proeminenți pun, de asemenea, sub semnul întrebării viziunea ecologiei profunde asupra sălbăticiei imaculate, contestând-o ca fiind utopică și chiar nedorită. Unii o consideră o perspectivă occidentală, prezervaționistă, dăunătoare pentru săraci, marginalizați și pentru popoarele indigene și alții a căror supraviețuire materială și culturală este strâns legată de pământ.

În 1989, istoricul și ecologistul indian Ramachandra Guha a publicat o critică influentă a ecologiei profunde în revista Environmental Ethics. În aceasta, a analizat rolul ecologiei profunde în reorientarea susținerii sălbăticiei din SUA, în special către o platformă mai radicală, și a examinat deturnarea tradițiilor religioase orientale de către aceasta.

Guha a susținut că această deturnare a apărut, în parte, dintr-o dorință de a prezenta ecologia profundă ca universală, când, de fapt, era distinct occidentală, cu calități notabile imperialiste. El a avertizat asupra potențialelor daune asociate cu aplicarea ideologiei conservării sălbăticiei în țările în curs de dezvoltare fără a lua în considerare impactul, în special asupra persoanelor sărace care depindeau direct de mediu pentru subzistență.

În mod similar, criticii ecofeministi ai ecologiei profunde au ridicat preocupări legate de accentul ecologiei profunde pe rezervarea sălbăticiei imaculate, despre care susțin că poate duce la nedreptate socială, inclusiv la dislocare, pentru femei și alte grupuri cu mai puțină putere de decizie. Ecofeminismul, care a apărut ca o mișcare aproximativ contemporană în anii 1970, stabilește legături între exploatarea, comercializarea și degradarea naturii și cea a femeilor într-o societate patriarhală, conform academicianei Mary Mellor în cartea sa din 1998 „Feminism și Ecologie”.

Deși cele două mișcări au multe în comun, ecofeministele au criticat ecologia profundă pentru că nu a reușit să facă legături explicite între dominația masculină asupra naturii și dominația femeilor și a altor grupuri marginalizate, și modul în care inegalitatea de gen contribuie la distrugerea mediului.

Consecințe Neintenționate

Ecologia profundă a stârnit, de asemenea, controverse prin apelul său la scăderea substanțială a populației globale pentru a aborda consumul vorace de resurse naturale al umanității, care dăunează mediului și duce la inegalitate socială, conflict și suferință umană. Acest lucru a ridicat preocupări cu privire la potențialul abuzurilor drepturilor omului dacă ar fi impuse controale draconice, precum avortul forțat și sterilizarea, pentru a reduce populația globală. Platforma ecologiei profunde în sine nu a susținut astfel de măsuri extreme; Næss a subliniat cu fermitate primul principiu al ecologiei profunde – respectul pentru toată viața – ca dovadă a acestui fapt. Dar apelul pentru controlul populației a fost un punct sensibil.

Earth First! a atras furie în anii 1980 pentru publicarea (deși nu neapărat susținerea) argumentelor care sugerau că foametea și bolile ar putea fi eficiente în reducerea populației globale. Bookchin și alții au denunțat public astfel de opinii ca eco-fascism. În plus, Bookchin și alții au contracarat cu fermitate argumentele xenofobe ale lui Edward Abbey, scriitor de natură celebru și autor al cărții „The Monkeywrench Gang”, conform cărora imigrația latino-americană în Statele Unite ar reprezenta amenințări de mediu.

În cartea din 2019 „Extrema Dreaptă și Mediul”, specialistul în ecologie socială Blair Taylor a descris modul în care suprapopularea și imigrația din sudul global au reprezentat de mult timp anxietăți ale extremiștilor de dreapta. Cu timpul, a scris el, unii din așa-numita dreaptă alternativă au ajuns să îmbrățișeze ecologia profundă și alte ideologii ecologiste pentru a justifica xenofobia și supremația albă.

Ecologismul a devenit o temă mai proeminentă în retorica imigraționistă de dreapta. Un recent proces din Arizona susține o politică de imigrație mai restrictivă, susținând că populația imigrantă contribuie la schimbările climatice și la alte forme de degradare a mediului. Iar o analiză a partidelor de extremă dreaptă din Europa a identificat un discurs emergent care învinuiește imigrația pentru daunele aduse mediului, mai degrabă decât națiunile industrializate bogate, care sunt de departe cei mai mari contribuitori la criza ecologică actuală.

Niciuna dintre aceste idei nu face parte din platforma ecologiei profunde. Într-adevăr, într-un articol din 2019 pentru The Conversation, istoricul și autoarea Alexandra Minna Stern de la Universitatea din Michigan a urmărit ecofascismul până la începutul secolului al XX-lea, a descris lunga istorie a anxietăților albilor cu privire la suprapopulare și imigrație și a scris cum extremiștii de dreapta au încercat să afirme protecția mediului ca domeniu exclusiv al bărbaților albi. „Aruncând la gunoi convingerea lui Næss în valoarea diversității biologice”, a scris ea, „gânditorii de extremă dreaptă au pervertit ecologia profundă, imaginându-și că lumea este intrinsec inegală și că ierarhiile rasiale și de gen fac parte din designul naturii.”

În cartea recentă a lui Stern, „Proud Boys and the White Ethnostate”, ea explică modul în care o versiune naționalistă albă a ecologiei profunde a servit ca inspirație pentru violență, inclusiv împușcăturile din 2019 la două moschei din Noua Zeelandă și un Walmart din El Paso, Texas. Ambii atacatori au făcut referire la preocupări de mediu în justificarea atacurilor lor ucigașe. „Cruciada lor de a salva oamenii albi de ștergere prin multiculturalism și imigrație oglindește cruciada lor de a proteja natura de distrugerea mediului și suprapopulare”, a explicat Stern în The Conversation.

Moștenirea Ecologiei Profunde

Înseamnă criticile și deficiențele ecologiei profunde că și-a încheiat parcursul și a eșuat ca mișcare?

A eșuat, cu siguranță, în a evita consecințele și interpretările neintenționate. Dar, într-un moment în care omenirea se confruntă cu impacturi fără precedent ale exploatării necontrolate a resurselor și degradării ecosistemelor, există, fără îndoială, valoare în a îndemna oamenii să pună profund sub semnul întrebării credințele existente și să înfrunte schimbările drastice necesare pentru a susține viața așa cum o cunoaștem pe planetă.

Prin apelul la o reorientare a relației omenirii cu alte ființe și sisteme vii, ecologia profundă a avut o influență durabilă asupra mișcării ecologiste. În cele cinci decenii de când Arne Næss a inventat termenul și a inițiat o mișcare, atât adepții, cât și criticii ecologiei profunde au contribuit la o înțelegere mai incluzivă și mai amplă a ceea ce ar însemna pentru omenire să respecte cu adevărat toată viața de pe Pământ și să găsească soluții juste la crizele noastre ecologice actuale. Diavolul, ca întotdeauna, stă în detalii.