Acum o sută de ani, Rowland Caldwell Harris era comisarul vizionar al lucrărilor publice din Toronto – un fel de versiune mai simpatică, canadiană, a lui Robert Moses din New York. John Lorinc scrie pentru The Globe and Mail că Harris „și-a lăsat amprentele civice peste tot în Toronto, construind sute de kilometri de trotuare, canalizări, drumuri pavate, linii de tramvai, băi publice și toalete, poduri emblematice și chiar planurile precursoare pentru rețeaua ferovieră de navetiști.”
Când Harris a construit Viaductul Prince Edward peste o vale adâncă de râu, a construit o punte inferioară pentru a găzdui un viitor metrou cu 50 de ani înainte de a fi necesar. De asemenea, a făcut podul mult mai lat decât era necesar la acea vreme, pentru a găzdui o linie de tramvai pe mijloc, precum și patru benzi de trafic.
Linia de tramvai a dispărut, iar trotuarele au fost îngustate, așa că acum este un canal auto cu cinci benzi, cu piste de biciclete înfricoșătoare. A devenit „o pistă de curse dreaptă, neîngrădită, care părea să încurajeze în mod natural șoferii să accelereze odată ajunși pe ea.” Podul și-a câștigat notorietatea în America de Nord pentru cazurile de sinucidere, fiind al doilea după Podul Golden Gate din San Francisco, California, până când o barieră înaltă de aproximativ 4.88 metri — „Voalul Luminios” proiectat de Dereck Revington — a fost instalată în 2003. S-a dovedit a fi eficientă în reducerea deceselor prin sinucidere, dar acum te face să te simți ca într-o cușcă.
Între timp, străzile care duc la acesta din ambele părți au fost modificate pentru piste de biciclete și terase în timpul pandemiei și sunt acum cu o singură bandă pe sens.
Arhitectul Tye Farrow vede aceasta ca pe o mare oportunitate. Canalul auto traversează Valea Don și Râul Don, care de-a lungul anilor fuseseră canalizate și transformate într-o canalizare literală. Valea a fost distrusă de o autostradă cu mai multe benzi în anii ’60, de căile ferate înainte de asta, și era un deșert industrial. Farrow vrea să schimbe toate acestea, spunând pentru PlanetaNoastra că dorește să transforme „istoricul viaduct de pe Bloor Street într-un spațiu comunitar care, printre altele, oferă o experiență pietonală unică post-covid în oraș.”
Farrow spune:
În ultimii ani, Valea a fost îmbunătățită semnificativ, cu facilități publice precum Brickworks înlocuind cele industriale, și noi piste de ciclism și drumeții fiind introduse. Este de fapt plăcut acolo jos, așa că realizarea acelei conexiuni între partea de sus și cea de jos devine foarte atractivă. Este descrisă ca „o bijuterie adăugată sistemului de trasee Lower Don, prezentând trasee îmbunătățite, activități de parc active și pasive, încadrate de o nouă conexiune directă către Evergreen Brickworks la nord, și o nouă conexiune de la suprafața punții viaductului la sistemul de trasee de dedesubt, permițând accesul facil locuitorilor din Toronto de la Bloor și Danforth la noul parc și la Brickworks dincolo de el.”
Farrow dorește să transforme viaductul într-un „pod locuit”, un subiect drag inimii PlanetaNoastra. (Vezi „Podurile sunt pentru oameni: 7 poduri pe care oamenii trăiesc și lucrează”.) El ar recupera jumătate din stradă pentru piețe, cafenele, micro-afaceri și multe altele. El menționează:
Farrow se pricepe la sănătate, fiind specialist în spitale, și este, de asemenea, un pionier în lemnul masiv, așa că este logic să folosească lemn pentru aceste pavilioane și să intre în detaliile modului în care totul se combină, cu o „structură de acoperiș din lemn stratificat lipit și un perete bloc din lemn masiv, „asemănător cu CLT”; un perete curbat fără lipici, fără cuie, realizat din „bățuri” mici de pin”, acoperit cu un acoperiș ușor din membrană translucidă.
Este o viziune grandioasă, iar ceea ce se întâmplă sub pod este la fel de important ca ceea ce se întâmplă deasupra, parcul Brick-Bridge legându-le pe cele două.
Viaductul Prince Edward este un punct de reper cultural în Toronto — un element cheie în romanul lui Michael Ondaatje din 1987, „În pielea unui leu” (In the Skin of a Lion), proiectat și construit cu grijă. Dar el și autostrada de dedesubt au devenit terenuri virane dedicate mașinilor. Este timpul să recuperăm strada, sau cel puțin o parte din ea. Farrow scrie:
Într-adevăr, este o idee al cărei timp a sosit.
Poate fi actualizat?
Mulți vor spune că acest lucru nu se poate face, că toate benzile sunt necesare pentru a gestiona volumul de trafic, dar Farrow tocmai a trimis această fotografie a podului la momentul scrierii, cu două benzi închise pentru a oferi spațiu pentru repararea barierei Voalul Luminios. Farrow spune pentru PlanetaNoastra:
Unii ar putea susține că este, de asemenea, timpul să se îndepărteze autostrada pe care alergătorii și bicicliștii o folosesc o singură dimineață pe an și să se restaureze și Valea, dar asta ar putea fi un pod prea îndepărtat (o cerință prea mare).
