Am primit acest comentariu de la un cititor când am scris despre faptul că emisiile noastre de carbon vor ucide oameni, dar ar trebui să fim atenți pe cine învinuim. Mărturisesc: m-a amuzat puțin. Deși este adevărat că petrec mult timp vorbind și scriind despre vină și rușine—și cum se raportează acestea la urgența climatică—ele nu mă îndeamnă de fapt să beau. (Deși sunt oarecum parțial la bere din pâine veche.) De asemenea, nu petrec atât de mult timp zăbovind asupra lor sau permițându-le să-mi controleze viața.
Deci, de ce să vorbim despre ele?
Când sciam cartea mea viitoare anul trecut, am intervievat-o pe Jennifer Jacquet—autoarea cărții „Este rușinea necesară?„—despre dacă vina și rușinea pot fi utile în generarea unei schimbări sociale semnificative. Răspunsul ei a fost fără echivoc: Mi-a spus că aceste emoții au o reputație proastă. În loc să respingem utilizarea vinei sau rușinii, ar trebui în schimb să învățăm să înțelegem cum funcționează și ar trebui să le valorificăm ca parte a unui set mai larg de instrumente emoționale:
Cu alte cuvinte, ar fi de fapt destul de util dacă mai mulți dintre noi s-ar simți mai vinovați mai des în legătură cu alegerile mai puțin optime pe care le facem. (Acest lucru este valabil mai ales pentru persoanele aflate în poziții de putere.) Problema, însă, nu este doar cum să generăm noi norme sociale în care comportamentele poluante sunt dezaprobate, ci și cum să facem acest lucru fără a ne distrage de la ceea ce contează cel mai mult.
Iată ce vreau să spun: Vina poate fi un imbold util pentru acțiune. Când vedem pe cineva dormind pe stradă, mulți dintre noi, care avem mai multă bunăstare materială, ne simțim vinovați pentru binecuvântările din viețile noastre. Când aflăm despre probleme sociale precum rasismul, cei dintre noi care nu am fost supuși acestora se simt adesea prost în legătură cu acest privilegiu. Și acele sentimente de vină pot—și probabil ar trebui—să ne îndemne să facem ceva în privința lor. Problema, însă, este că vina singură ne poate duce pe căi greșite. Și dacă lăsăm vina să ne ghideze nu doar dacă acționăm, ci și cum acționăm efectiv, atunci aceasta ne poate face să ne concentrăm pe lucruri greșite.
Ajah Hales a scris despre acest lucru în legătură cu rasismul pentru publicația creștină Salve, folosind o analogie ficțională despre întâlnirea cu o victimă a unui atac și realizarea faptului că nu ți-ai încărcat niciodată telefonul sau nu ai făcut cursul de resuscitare pe care îl planificasei:
Cu alte cuvinte, a te simți prost în legătură cu ceva ce nu este în regulă în lume—mai ales ceva ce cauzezi sau de pe urma căruia beneficiezi—pare o reacție sănătoasă și un exemplu de reglare socială. Dar centrarea pe acele sentimente negative îți poate încețoșa judecata în legătură cu unde poți fi cel mai eficient.
Am prezentat acest argument când am fost invitat la Charlotte Talks, la postul afiliat NPR WFAE, ca parte a unei discuții de panel despre anxietatea climatică. Una dintre colegele mele din panel a fost Susan Denny, o consilieră licențiată în sănătate mintală clinică la Davidson College, care vede mulți studenți care se confruntă cu urgența climatică. A avut grijă să adauge o altă avertizare: Vina nu numai că ne poate distrage de la unde putem fi cel mai eficienți. De asemenea, a argumentat ea, poate deveni atât de copleșitoare încât alegem să ne deconectăm sau să nu ne implicăm deloc în problemă.
În multe privințe, această discuție este o parte a unei provocări mult mai ample pentru mișcarea climatică:
- Ar trebui să folosim speranța sau frica pentru a motiva acțiunea?
- Este în regulă să facem oamenii sau organizațiile să se simtă rușinați de comportamentele sau deciziile lor?
- Cât de supărați ar trebui să fim și unde ar trebui să ne direcționăm acea supărare?
Putem și trebuie să depășim discuția despre dacă această emoție sau alta este „bună” sau „rea” pentru cauza noastră. Criza climatică este atotcuprinzătoare, iar reacțiile noastre vor trebui să fie și ele atotcuprinzătoare. Șmecheria nu este dacă să valorificăm o anumită emoție, ci mai degrabă pentru ce o valorificăm și care va fi rezultatul probabil?
Deci da, ocazional mă simt vinovat când mănânc fripturile și zbor să o văd pe mama. Dar nu, acea vină nu m-a dus încă la disperare. De fapt, îmi cam place viața mea în mijlocul acestei urgențe planetare terifiante. Deși, într-un fel, mă simt prost pentru cât de mult mă distrez.
