Oceanul are probleme: 7 cele mai mari probleme cu care se confruntă mările noastre și cum să le rezolvăm

Oceanele se numără printre cele mai mari resurse pentru viața pe Pământ, dar sunt și cele mai mari zone de depozitare a gunoiului nostru. Acest tip de paradox ar putea provoca o criză de identitate oricui. Se pare că credem că putem lua toate bunătățile, putem arunca toate gunoaiele noastre, iar oceanele vor continua să funcționeze fericite la nesfârșit. Cu toate acestea, deși este adevărat că oceanele ne pot oferi soluții ecologice uimitoare, cum ar fi energia alternativă, activitățile noastre pun o presiune nejustificată asupra acestor vaste întinderi de apă. Iată cele șapte cele mai mari probleme, plus o rază de speranță la capătul tunelului.

1. Pescuitul excesiv epuizează viața din apă

Pescuitul excesiv are un impact negativ asupra oceanelor noastre. Poate provoca extincția anumitor specii, amenințând în același timp supraviețuirea oricărui prădător care depinde de acele specii ca sursă de hrană. Prin epuizarea surselor de hrană în cantități atât de mari, lăsăm mai puțin pentru alții, până la punctul în care unele animale marine ajung să moară de foame. Reducerea pescuitului pentru a asigura niveluri sustenabile este necesară pentru ca speciile pe cale de dispariție să se poată recupera.

Există multe de dorit în modul în care pescuim. În primul rând, noi, oamenii, folosim metode destul de distructive în modul în care prindem peștele, inclusiv traulul de fund, care distruge habitatul fundului mării și prinde mulți pești și animale nedorite care ajung să fie aruncate la o parte. De asemenea, pescuim mult prea mulți pești pentru a fi sustenabil, împingând multe specii la punctul de a fi listate ca amenințate și pe cale de dispariție.

Desigur, știm de ce pescuim excesiv: există o mulțime de oameni cărora le place să mănânce pește, și mult! Mai simplu spus, cu cât mai mult pește, cu atât mai mulți bani câștigă pescarii. Cu toate acestea, există și motive mai puțin evidente care explică de ce pescuim excesiv, inclusiv, dar fără a se limita la, promovarea anumitor specii marine în detrimentul altora pentru presupusele lor beneficii pentru sănătate.

Pentru a menține sănătatea pescăriilor oceanice, nu trebuie doar să știm care specii pot fi consumate în mod sustenabil, ci și cum să le prindem cel mai bine. Este sarcina noastră, ca și consumatori, să întrebăm chelnerii din restaurante, bucătarii de sushi și furnizorii de fructe de mare despre sursele peștelui lor și să citim etichetele atunci când cumpărăm din magazine.

2. Cei mai importanți prădători din ocean sunt uciși… dar doar pentru înotătoare

Pescuitul excesiv este o problemă care se extinde dincolo de specii familiare precum ton roșu și orange roughy. Este, de asemenea, o problemă serioasă în cazul rechinilor. Cel puțin 100 de milioane de rechini sunt uciși în fiecare an pentru înotătoarele lor. O practică comună este să prinzi rechini, să le tai înotătoarele și să îi arunci înapoi în ocean, unde sunt lăsați să moară. Înotătoarele sunt vândute ca ingredient pentru supă. Iar risipa este extraordinară.

Rechini sunt prădători din vârful lanțului trofic, ceea ce înseamnă că rata lor de reproducere este lentă. Numărul lor nu se reface ușor după pescuitul excesiv. Pe lângă asta, statutul lor de prădător ajută și la reglarea numărului altor specii. Când un prădător major este eliminat din circuit, de obicei speciile aflate mai jos în lanțul trofic încep să își suprapopuleze habitatul, creând o spirală descendentă distructivă a ecosistemului.

Rechinarea (scoaterea înotătoarelor) este o practică ce trebuie să înceteze dacă oceanele noastre vor să mențină un anumit echilibru. Din fericire, o conștientizare crescândă în jurul insustenabilității practicii ajută la scăderea popularității supei de înotătoare de rechin.

3. Acidifierea oceanului ne trimite înapoi cu 17 milioane de ani

Acidifierea oceanului nu este o problemă minoră. Știința de bază din spatele acidifierii este că oceanul absoarbe CO₂ prin procese naturale, dar la rata la care îl pompăm în atmosferă prin arderea combustibililor fosili, echilibrul pH-ului oceanului scade până la punctul în care unele forme de viață din ocean au dificultăți în a face față.

Potrivit NOAA, se estimează că până la sfârșitul acestui secol, nivelurile de suprafață ale oceanelor ar putea avea un pH de aproximativ 7,8 (în 2020, nivelul pH-ului este de 8,1). „Ultima dată când pH-ul oceanului a fost atât de scăzut a fost în timpul Miocenului Mijlociu, acum 14-17 milioane de ani. Pământul era cu câteva grade mai cald și avea loc un eveniment major de extincție.”

Înfricoșător, nu-i așa? La un moment dat, există un punct de cotitură în care oceanele devin prea acide pentru a susține viața care nu se poate adapta rapid. Cu alte cuvinte, multe specii vor fi șterse de pe fața pământului, de la moluște la corali și peștii care depind de ele.

4. Recife de corali pe moarte și o spirală descendentă înfricoșătoare

Menținerea sănătății recifelor de corali este un alt subiect major de discuție în prezent. Un accent pe modul de protejare a recifelor de corali este important, având în vedere că recifele de corali susțin o cantitate uriașă de viață marină mică, care la rândul ei susține atât viața marină mai mare, cât și oamenii, nu numai pentru nevoi imediate de hrană, ci și economic.

Încălzirea rapidă a suprafeței oceanului este o cauză principală a albiri corale, în timpul căreia coralii își pierd algele care îi mențin în viață. Găsirea de modalități de protejare a acestui „sistem de susținere a vieții” este o necesitate pentru sănătatea generală a oceanelor.

5. Zonele moarte din ocean sunt peste tot și cresc

Zonele moarte sunt porțiuni de ocean care nu susțin viața din cauza hipoxiei, sau lipsei de oxigen. Încălzirea globală este un suspect principal pentru ceea ce se află în spatele schimbărilor de comportament ale oceanului care provoacă zonele moarte. Numărul zonelor moarte crește într-un ritm alarmant, cu peste 500 cunoscute, și se așteaptă ca numărul să crească.

Cercetarea zonelor moarte subliniază interconectarea planetei noastre. Se pare că biodiversitatea culturilor pe uscat ar putea ajuta la prevenirea zonelor moarte în ocean prin reducerea sau eliminarea utilizării de îngrășăminte și pesticide care se scurg în oceanul deschis și fac parte din cauza zonelor moarte. Cunoașterea a ceea ce deversăm în oceane este importantă pentru a fi conștienți de rolul nostru în crearea de zone lipsite de viață într-un ecosistem de care depindem.

6. Poluarea cu mercur ajunge de la cărbune la oceane, la pești, la masa noastră

Poluarea este rampantă în oceane, dar unul dintre cei mai înfricoșători poluanți este mercurul deoarece, ei bine, ajunge pe masa noastră. Partea cea mai rea este că se preconizează o creștere a nivelurilor de mercur în oceane. Deci de unde provine mercurul? Probabil că puteți ghici. În principal de la centralele pe cărbune. De fapt, potrivit Agenției pentru Protecția Mediului, centralele electrice pe cărbune și petrol sunt cea mai mare sursă industrială de poluare cu mercur din țară. Și, mercurul a contaminat deja apele în toate cele 50 de state, ca să nu mai vorbim de oceanele noastre. Mercurul este absorbit de organismele de la baza lanțului trofic și pe măsură ce peștii mai mari mănâncă pești mai mari, acesta urcă înapoi pe lanțul trofic, direct la noi, cel mai notabil sub formă de ton.

Puteți calculați cât ton puteți mânca în siguranță, și deși gândul că trebuie să vă calculați aportul de pește pentru a evita otrăvirea este cu adevărat deprimant, cel puțin suntem conștienți de pericole, astfel încât să putem, sperăm, să ne îndreptăm comportamentul.

7. Marea Pată de Gunoi din Pacific, o supă de plastic turbulentă pe care o puteți vedea din spațiu

Încă o problemă deprimantă înainte de a trece la ceva distractiv și interesant. Cu siguranță nu putem ignora petele gigantice de supă de plastic de mărimea Texasului aflate chiar în mijlocul Oceanului Pacific.

O privire asupra „Marii Pete de Gunoi din Pacific” (care este de fapt o serie de zone de resturi în Pacificul de Nord) este o modalitate serioasă de a realiza că nu există „a dispărea” atunci când vine vorba de gunoi, mai ales de gunoiul care nu are capacitatea de a se descompune. Pata a fost descoperită de căpitanul Charles Moore, care a fost activ vocal cu privire la aceasta de atunci.

Din fericire, Marea Pată de Gunoi din Pacific a primit multă atenție din partea organizațiilor ecologice, inclusiv Project Kaisei, care a lansat primul efort de curățare și experimentare, și David de Rothschild care a navigat cu o barcă făcută din plastic până la pată pentru a atrage atenția asupra ei.

Geoingineria oceanelor noastre: ce știm și ce nu știm despre noile tehnologii

Acum, să vorbim despre acea rază de speranță la capătul tunelului, deși unii ar putea să o numească o lumină foarte slabă, problema geoingineriei. Au fost vehiculate idei precum deversarea de calcar în apă pentru a echilibra nivelurile de pH ale oceanului și pentru a contracara efectele întregului CO2 pe care îl pompăm în aer. În 2012 am urmărit cum au fost deversate limături de fier în ocean pentru a vedea dacă asta ar ajuta la stimularea unei înfloriri mari de alge și la absorbția unei cantități de CO₂. Nu a funcționat. Sau, mai bine zis, nu a făcut ceea ce ne așteptam să facă.

Aceasta este o zonă cu adevărat controversată, în principal pentru că nu știm ce nu știm. Deși asta nu îi oprește pe mulți oameni de știință să spună că trebuie să încercăm.

Cercetările au contribuit la stabilirea unora dintre riscuri în ceea ce privește consecințele și în ceea ce privește ceea ce este pur și simplu o idee proastă. Există destul de multe idei vehiculate care pretind că ne vor salva de noi înșine – de la fertilizarea oceanului cu fier la fertilizarea copacilor cu azot, de la biocar la puțuri de carbon. Dar, deși aceste idei poartă o sămânță de promisiune, fiecare poartă și un nucleu considerabil de controversă care ar putea sau nu să le împiedice să vadă lumina zilei.

Rămânând la ce știm – Conservarea

Desigur, eforturile bune de conservare tradițională ne vor ajuta și ele. Deși, privind imaginea de ansamblu și amploarea efortului necesar, ar putea fi nevoie de mult curaj pentru a rămâne optimiști. Dar optimiști ar trebui să fim!

Este adevărat că eforturile de conservare întârzie, dar asta nu înseamnă că nu există deloc. Chiar se stabilesc recorduri pentru cât de multă zonă marină este conservată. Totul este doar o încuviințare dacă nu implementăm și nu aplicăm reglementările pe care le creăm și nu devenim și mai creativi cu ele. Dar când ne uităm la ce se poate întâmpla pentru oceanele noastre atunci când eforturile de conservare sunt duse la maxim, merită din plin energia.