A da vina pe cineva este un gest natural. Când lucrurile merg prost, așa cum s-a întâmplat, fără îndoială, în ceea ce privește impactul uman asupra Pământului, este normal să ne dorim să arătăm cu degetul. Dar pe măsură ce marea conferință privind schimbările climatice COP26 se apropie cu pași repezi, este important să nu fim orbiți de retorică.
Occidentul poate arăta adesea cu degetul spre China și țările în curs de dezvoltare; dar înțelegerea cine poartă vina – atât din punct de vedere istoric, cât și contemporan – pentru criza climatică ne poate ajuta să scoatem la iveală ipocriziile. Și scoaterea la iveală a ipocriziilor este într-adevăr crucială pentru justiția climatică.
Emisii istorice
Într-o analiză recentă, Carbon Brief a examinat responsabilitatea istorică pentru schimbările climatice, punând întrebarea: „Care țări sunt responsabile din punct de vedere istoric pentru schimbările climatice?” A analizat emisiile de CO2 din 1850 până în 2021, actualizând o analiză anterioară publicată în 2019, incluzând pentru prima dată emisiile provenite din utilizarea terenurilor și silvicultură, ceea ce a modificat semnificativ topul zece.
Analiza a plasat SUA pe primul loc, responsabilă pentru aproximativ 20% din totalul global al emisiilor din 1850. China a ocupat un loc relativ distant, al doilea, cu 11%, urmată de Rusia (7%), Brazilia (5%) și Indonezia (4%).
S-a constatat că marile națiuni europene post-coloniale, Germania și Regatul Unit, au reprezentat 4%, respectiv 3% din total. Crucial, totuși, aceste cifre nu includ emisiile din străinătate sub dominație colonială și includ doar emisiile interne.
O imagine mai clară
În timp ce Prim-ministrul Boris Johnson se pregătește să găzduiască COP26, el va fi dornic să prezinte Regatul Unit ca lider în lupta împotriva schimbărilor climatice. Dacă am asculta doar retorica, ar fi ușor să vedem Guvernul de la Westminster al Regatului Unit ca o voce relativ progresistă în ceea ce privește schimbările climatice. S-a angajat să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 68% față de nivelurile din 1990 până în 2030. Dar guvernul conservator nu reușește să îndeplinească toate țintele, iar unii susțin că nu are nicio intenție reală să facă acest lucru.
A doua problemă este că calculează responsabilitatea Regatului Unit în modul cel mai restrâns posibil. Țintele Scoției sunt mai ambițioase decât cele ale Regatului Unit. Și deși acestea au fost lăudate pentru ambiția lor și pentru includerea unei cote echitabile de emisii din aviația și transportul maritim internațional fără compensarea carbonului, guvernul SNP a fost totuși supus presiunii și criticat pentru că nu a reușit să îndeplinească țintele (deși destul de la limită) în ultimii ani.
Înțelegerea atât a contextului istoric, cât și a responsabilității pentru emisii este importantă în abordarea nedreptății climatice. Când privim emisiile Marii Britanii de-a lungul timpului, vedem că bogăția și infrastructura de care se bucură Regatul Unit au fost construite pe cantități uriașe de poluare trecută.
Danny Chivers, autorul cărții „Ghidul practic despre schimbările climatice”, a declarat: `Fiecare rezident al Marii Britanii stă pe aproximativ 1.200 de tone de CO2 istoric, făcându-ne una dintre cele mai poluatoare țări din punct de vedere istoric pe cap de locuitor din lume. Ne luptăm pentru primul loc în tabelul responsabilității istorice, cu o cifră pe cap de locuitor similară cu a SUA, comparativ cu 150 de tone istorice pe persoană pentru China și 40 de tone pe persoană pentru India.” Dar aceste cifre iau în considerare doar emisiile provenite de pe teritoriul Regatului Unit.
Privind dincolo de granițele naționale
Povara pe capetele britanicilor este, de fapt, mult mai mare. Așa cum a arătat un raport WWF de anul trecut, 46% din emisiile Regatului Unit provin de la produse fabricate în străinătate pentru a satisface cererea din Regatul Unit.
Realitățile istorice aruncă, de asemenea, o altă lumină asupra responsabilității. Așa cum acest articol elucidează cu abilitate, Marea Britanie a dezvoltat capitalismul bazat pe cărbune care a declanșat criza și, prin intermediul Imperiului său, l-a exportat în întreaga lume. Imperiul a fost responsabil pentru distrugerea civilizațiilor relativ sustenabile, pentru stimularea defrișărilor și degradării ecosistemelor și pentru stabilirea structurilor sociale inegale care persistă și astăzi. Analiza Carbon Brief nu a luat în considerare faptul că o mare parte din defrișările din Canada, Australia și alte părți s-au produs în timp ce acestea erau colonii britanice.
Marea Britanie și mașinăria care a fost Imperiul său sunt, probabil, mai responsabile pentru schimbările climatice decât orice altă putere globală. Și vina nu este doar istorică – este, de asemenea, important să ne amintim că Marea Britanie este încă o economie majoră bazată pe petrol. BP este britanică, iar Shell este anglo-olandeză. Boris Johnson a permis extracția pe câmpul petrolier Cambo să continue și nu a reușit să blocheze prima mină de cărbune din ultimii 30 de ani, în ciuda unei opoziții imense. Urmăriți banii – atât cheltuielile guvernamentale, cât și instituțiile financiare ale Regatului Unit – și este clar că Regatul Unit a investit capital și influență considerabile în industria petrolieră și în protejarea intereselor sale.
Nu tehnologia, lipsa inovației sau opinia publică împiedică acțiunea radicală necesară pentru a evita catastrofa climatică. Este sistemul de putere, apărătorii acelui sistem și buzunarele adânci care plătesc pentru ei, care ne stau în cale. O privire asupra adevărurilor istorice, precum și a celor prezente, este crucială pentru a pătrunde prin retorica din jurul COP26 și a găsi cu adevărat calea spre justiția climatică.
