Principiul „poluatorul plătește” este o practică de drept internațional de mediu care atribuie reparații părților responsabile pentru producerea poluării. Aceasta poate lua forma curățării de către aceștia înșiși, sub îndrumarea EPA (Agenția pentru Protecția Mediului), sau a contribuției financiare pentru a rambursa guvernele locale și federale pentru eforturile de curățare. De exemplu, atunci când o fabrică industrială produce o substanță toxică ca produs secundar al activității sale de producție, afacerea care deține fabrica este considerată responsabilă pentru eliminarea sigură a acelei substanțe.
Principiul poluatorul plătește și legislația de mediu
În 1974, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a adoptat pentru prima dată principiul „poluatorul plătește”, susținând că cei care produc poluarea ar trebui să suporte costul gestionării acesteia prin reparații sau eforturi de curățare, pentru a preveni daunele asupra mediului și a sănătății umane. Principiul a fost reafirmat în Comprehensive Environmental Response, Compensation, and Liability Act (CERCLA) din Statele Unite (cunoscut și sub denumirea de CERCLA sau „Superfund”) în 1980; aceasta a fost în mare parte un răspuns la o serie de dezastre de mediu care au atras atenția presei la sfârșitul anilor 1970, în special la siturile cu deșeuri toxice din Love Canal de la marginea estică a Niagara Falls, New York, și Valley of the Drums lângă Louisville, Kentucky.
Superfund-ul conferă EPA autoritatea de a căuta și identifica părțile responsabile pentru poluarea mediului, apoi de a le forța fie să efectueze curățări pe cont propriu, fie să ramburseze guvernul pentru lucrările de curățare conduse de EPA. EPA este autorizată să implementeze CERCLA în toate cele 50 de state și teritoriile SUA; acțiunile și programele de identificare, monitorizare și răspuns sunt coordonate prin agenția individuală de protecție a mediului sau de gestionare a deșeurilor din fiecare stat.
Avantaje și dezavantaje
Principiul „poluatorul plătește” este un instrument din ce în ce mai valoros din punct de vedere legal, deoarece atât responsabilizează firmele pentru acțiunile lor, cât și le oferă stimulente financiare pentru a minimiza generarea de poluanți potențial toxici, pentru a oferi tratamente pentru poluarea generată intern ca parte a modelului lor de afaceri și pentru a investi în tehnologii mai curate. De asemenea, preia povara de pe umerii contribuabililor locali și a comunităților afectate de poluare.
Forțarea poluatorilor să suporte costurile reale ale propriei poluări sună grozav în teorie, dar, la fel ca în majoritatea aspectelor acțiunilor legale din Statele Unite, există încă unele obstacole de depășit. De exemplu, nu este întotdeauna ușor să se calculeze costurile precise ale poluării mediului.
Există, de asemenea, pericolul unui cerc vicios în care părțile poluante cumpără practic dreptul de a polua. Banii pe care afacerile îi plătesc pentru a curăța poluarea provin din banii pe care îi câștigă din activitățile care creează poluarea în primul rând, ceea ce înseamnă că ar putea distruge mai multe resurse pentru a compensa pierderile financiare care se duc către taxele de tip „poluatorul plătește”. S-ar putea argumenta că, dacă părțile responsabile nu doresc să își ia timpul necesar pentru a investi în tehnologii mai curate, principiul „poluatorul plătește” ar putea încuraja practicile poluante continue, mai degrabă decât să le descurajeze.
Aplicații în lumea reală
Principiul „poluatorul plătește” este larg acceptat și a fost aplicat în numeroase cazuri de drept al mediului de la adoptarea sa.
Smith Lake și Mariano Lake, New Mexico
În 2008, EPA a colaborat cu Departamentul Energiei, Biroul Afacerilor Indiene, Serviciul de Sănătate pentru Indieni și Comisia de Reglementare Nucleară pentru a dezvolta un plan pe cinci ani pentru a aborda minele de uraniu abandonate din sud-vestul Pacificului. Politica „poluatorul plătește” a intrat în joc în 2015, când EPA a identificat compania minieră Homestake Mining Company of California pentru contaminarea și pericolele de siguranță de la cele patru mine de uraniu abandonate din Mariano Lake și Smith Lake, în cadrul Națiunii Navajo (cea mai mare rezervație indigenă din Statele Unite). În prima fază de curățare, Homestake a fost obligată să efectueze studii de radiație la siturile minelor, să atenueze și să abordeze suprafețele (cum ar fi gropile deschise) care ar putea pune în pericol oameni sau animale, să posteze semne de avertizare bilingve în jurul siturilor minelor și să pună deoparte fonduri pentru viitoare curățări efectuate de EPA.
A.C. Lawrence, Maine
Timp de 20 de ani, între 1955 și 1975, compania de tăbăcărie A.C. Lawrence Leather Company a depozitat nămol provenit din tăbăcărie în mai multe lagune din South Paris, Maine. Când tăbăcăria s-a închis, lagunele cu nămol au fost acoperite cu pietriș, doar pentru a fi descoperite ani mai târziu, în anul 2000, când rezidenții locali au început să se plângă de o „substanță verde vâscoasă” care provenea din râul adiacent sitului. Investigațiile EPA au descoperit un strat de aproximativ 4750 metri cubi de contaminanți conținând crom, plumb și compuși organici volatili (COV) prezenți în sol de la aproximativ 0.8 metri sub suprafața solului până la aproximativ 4.3 metri sub suprafața solului. Costul curățării a fost de aproximativ 5 milioane de dolari.
Deoarece afacerea cu tăbăcărie se închisese cu ani în urmă, EPA a pornit să descopere cine anume era de vină pentru poluarea extinsă și, printr-o serie de „tranzacții corporative complexe”, a numit ConAgra Grocery Products Company drept succesor al A.C. Lawrence Leather Company. După o serie de negocieri, EPA a soluționat un proces împotriva ConAgra în 2014, aceasta fiind forțată să plătească 5.7 milioane de dolari pentru a rambursa costul curățării la situl cu nămol din South Paris, Maine.
Golful New Bedford, Massachusetts
Din anii 1940 până în anii 1970, Aerovox Corp. a deținut și operat o unitate de fabricație de condensatori electrici pe malul vestic al golfului New Bedford, Massachusetts. În acea perioadă, compania a deversat substanțe periculoase, inclusiv bifenili policlorurați (caracterizați de EPA drept un posibil carcinogen pentru om), în golf. În 2012, EPA a ajuns la un acord de soluționare cu AVX Corp., al cărei predecesor corporativ a fost Aerovox Corp., în valoare de 366.25 milioane de dolari plus dobânzi, pentru a implementa lucrări de curățare pe parcursul următorilor cinci până la șapte ani.
