Newsletterul meu săptămânal preferat este scris de Rob Walker. Se numește „The Art of Noticing” (Arta de a observa), care este și titlul cărții sale din 2019. Astăzi, când am deschis cel mai recent newsletter, o listă de întrebări mi-a atras atenția. Intitulat „Unde te afli? Un quiz despre bioregiune”, conținea o serie de întrebări menite să testeze cunoștințele cititorului despre împrejurimile sale naturale. Acestea mi s-au părut întrebări dificile și derutante, cum ar fi „Numește cinci păsări rezidente și cinci păsări migratoare din zona ta” și „Din ce direcție vin, în general, furtunile de iarnă în regiunea ta?”.
Am săpat puțin mai adânc și am aflat că quizul original, compus din 20 de întrebări, a făcut parte dintr-un articol pentru revista științifică Coevolution Quarterly, publicat în iarna anului 1981. Autorii Leonard Charles, Jim Dodge, Lynn Milliman și Victoria Stockley sunt creditați cu crearea primului „audit bioregional” – un șablon care a fost copiat de numeroși alții de atunci.
O bioregiune, pentru cei nefamiliarizați cu termenul, se referă la un teritoriu terestru sau acvatic definit de sisteme ecologice, mai degrabă decât de granițe fizice. Este un concept cultural care include oamenii, recunoscându-i ca jucători integrali în viața unei regiuni.
Pe măsură ce studiam quizul complet, deveneam din ce în ce mai tulburat de lipsa răspunsurilor bune. Întotdeauna m-am considerat o persoană conectată cu împrejurimile mele naturale. Petrec o bună parte din timp afară (cel puțin așa credeam), dar există lacune clare și semnificative în cunoștințele mele factuale de bază despre bioregiunea pe care o locuiesc. De ce sunt atât de regretabil de neinformat? Este pentru că nu am fost niciodată învățat, sau am eșuat eu în a mă învăța singur?
Asta m-a făcut să mă gândesc la lucrurile pe care alegem să le învățăm pe copii și la cele pe care nu le facem. Nimic din ce știu despre lumea naturală din colțul meu de Ontario, Canada, nu provine din școală, cel puțin nu îmi amintesc. Ceea ce știu provine din ore petrecute observând lucruri singur, din plimbări ghidate în natură la care eram târât de părinții mei, din vizite la parcuri provinciale cu expoziții deosebit de captivante, din vâslitul cu canoea în jurul lacului unde locuiam, din mersul pe jos o milă (aproximativ 1,6 kilometri) pe un drum de pământ pentru a prinde autobuzul școlar în fiecare zi.
O parte din cunoștințele mele au fost dobândite de la tatăl meu, care întotdeauna nota temperaturile minime zilnice de iarnă pe calendarul său și ne spunea nouă, copiilor, când era (și când nu era) sigur să mergem pe lacul înghețat. Altele au venit de la mama mea, care m-a învățat să observ puricii de zăpadă – mici pete negre care se adună în urmele din zăpadă – ca semn că vine primăvara.
Între timp, școlile petrec mult timp și efort educând copiii despre locuri îndepărtate. Copiii mei au făcut proiecte de cercetare despre tigri, viespi smarald, ardvarki și portul din Rio de Janeiro. Nu știu aproape la fel de multe despre veverițe, păstrăvi, brazi și geografia Scutului Canadian. Pot numi capitale ale națiunilor africane, dar bănuiesc că s-ar chinui să numească copacii pe care îi vedem pe poteca noastră preferată și cu siguranță nu pot identifica faza actuală a lunii. (Situația se îmbunătățește acum, de când sunt înscriși la o școală săptămânală în pădure.)
Asta mă întristează. Ar trebui să petrecem mai puțin timp romanticizând flora și fauna peisajelor exotice străine și mai mult timp cunoscând propriile noastre curți – pentru că, până la urmă, acolo petrecem cel mai mult timp. Denumirea este un instrument puternic. Duce la recunoaștere și apreciere, care la rândul lor stimulează un sentiment de apartenență, de proprietate și, în cele din urmă, de protecție. Trebuie să cunoaștem lucrurile pentru a le iubi și a le apăra.
Quizul bioregionalismului este un exercițiu valoros pentru toți, dar ar trebui dus mult dincolo de lectura inițială. Ar trebui, așa cum sugerează Walker în newsletterul său, să fie un punct de plecare pentru învățarea ulterioară. El scrie: „Mi-a dat o idee: Alege una dintre întrebările la care nu știi răspunsul – și fă-ți un scop din a afla care este acel răspuns. După ce ai stăpânit asta, treci la o nouă întrebare.” Obține ghiduri. Roagă naturalisti mai experimentați să te ia cu ei. Folosește Google. Ieși afară cu toate simțurile în alertă. Petrece timpul necesar.
Lista celor 20 de întrebări poate deveni programa ta. Las-o să-ți ghideze curiozitatea, fie ca individ, fie ca familie, și să te ajute să-ți extinzi cunoștințele despre sistemele de „suport vital” care-ți permit existența într-un anumit loc. S-ar putea să descoperi că acasă devine dintr-odată mai interesant și cu siguranță mai puțin singuratic. S-ar putea chiar să fii mai puțin înclinat să pleci în climate mai exotice.
S-ar putea să descoperi, la fel ca autoarea Jenny Odell în „Cum să nu faci nimic”, că acordarea atenției asupra propriei bioregiuni este la început dezorientantă, dar în cele din urmă satisfăcătoare. (Walker a făcut și el referire la Odell, ceea ce m-a trimis să-mi caut cartea, de care m-am bucurat enorm.) Ea scrie: „Am început să observ comunități de animale, comunități de plante, comunități de animale și plante; lanțuri montane, linii de falie, bazine hidrografice… Din nou, am fost întâmpinată de cunoașterea stranie că toate acestea existaseră înainte, dar fuseseră invizibile pentru mine în reprezentările anterioare ale realității mele.”
Poți vedea lista completă de 20 de întrebări aici, dar voi împărtăși cele cinci preferate ale mele:
- Pe ce serie de soluri stai?
- Care au fost tehnicile primare de subzistență ale culturii care a trăit în zona ta înainte de tine?
- Când se împerechează cerbii în regiunea ta și când se nasc puii?
- De unde citești asta, arată nordul.
- Ce floare sălbatică de primăvară este în mod constant printre primele care înfloresc acolo unde locuiești?
Sunt curios să aflu cum se descurcă cititorii PlanetaNoastra la acest quiz. Simțiți-vă liberi să lăsați comentarii mai jos.
