The pika americană este ridicol de drăguță. Mica ghemotoc de blană care chițăie arată ca o încrucișare între un iepure și un șoarece. Cercetătorii au avertizat de mult timp că micul „iepure de stâncă” ar putea fi la un risc ridicat de dispariție din cauza schimbărilor climatice. Dar un nou studiu sugerează că pika americană ar putea fi mult mai rezilientă în fața încălzirii globale decât se credea anterior.
Autorul lucrării, profesorul emerit Andrew Smith de la Universitatea de Stat din Arizona, povestește pentru PlanetaNoastra că nu și-a propus să fie biolog de pika când a început să lucreze în Sierra Nevada. Dar fiecare studiu a dus la întrebări mai interesante despre aceste mamifere fascinante, iar acum le studiază de peste 50 de ani.
Smith subliniază că schimbările climatice sunt „cea mai presantă problemă cu care se confruntă omenirea”, dar spune că pika americană se adaptează remarcabil de bine.
Într-o analiză amplă publicată în Journal of Mammalogy, Smith prezintă dovezi că populațiile de pika americană sunt sănătoase pe întregul lor areal extins, care se întinde din British Columbia și Alberta, Canada, până în nordul New Mexico.
El a descoperit că populațiile din habitatele potențiale de pika din munții vestici ai Americii de Nord erau numeroase. Nu a găsit niciun factor climatic notabil care să joace un rol în diferența dintre zonele cu și cele fără pika.
Pikas arată reziliență
În munca sa, Smith a descoperit, de asemenea, că pikas sunt capabile să supraviețuiască chiar și în locuri fierbinți, la altitudini joase. Există populații active de pika în Parcul Istoric de Stat Bodie din California, Mono Craters, Monumentul și Rezervația Națională Craters of the Moon, Monumentul Național Lava Beds și Defileul râului Columbia, toate fiind locuri fierbinți și cu altitudine joasă. Acest lucru arată cât de reziliente sunt pikas americane și cum se pot adapta la temperaturi mai calde retrăgându-se în habitate subterane mai răcoroase în timpul zilei și petrecând mai mult timp căutând hrană noaptea.
Smith spune că are o grămadă de comunicate de presă, cu o înălțime de peste 7.6 cm, care sună cam așa: „Dovezile par fără echivoc: pika americană dispare rapid din munții vestici ai SUA, iar oamenii de știință spun că schimbările climatice au periclitat aceste mici mamifere”.
Dar problema cu această evaluare, spune Smith, este că nu este adevărată.
„Când merg în drumeție în Sierra (purtând tricoul meu cu pika) și întâlnesc alți drumeți, îmi spun, după ce află că studiez pikas de mult timp: ‘Oh, trebuie să fii atât de trist că sunt pe cale de dispariție'”, povestește el.
„Așa că imboldul meu de a scrie analiza a fost să pun lucrurile la punct. Miríada de comunicate de presă falsifică datele disponibile despre pikas, exagerează descoperirile, spun jumătăți de adevăruri (adesea folosind datele mele) și extrapolează în mod înșelător descoperiri foarte locale – adesea din populații marginale izolate – la arealul general al speciei.”
Majoritatea studiilor care au ridicat îngrijorări cu privire la soarta pika sunt selective și se bazează doar pe un număr mic de locații din arealul geografic al animalului, spune Smith.
Asta nu înseamnă că toate populațiile de pika sunt robuste, spune el. Există unele zone din care au dispărut din habitatele lor, dar acestea sunt de obicei zone mici, izolate.
„Datorită capacității relativ slabe a pikas de a se dispersa între zone, acele habitate nu vor fi probabil recolonizate, mai ales în contextul climei noastre tot mai calde”, spune Smith. „În ciuda sănătății generale a pikas pe întregul lor areal, aceste pierderi reprezintă o stradă cu sens unic, ducând la o pierdere graduală a unor populații de pika. Din fericire pentru pikas, habitatul lor preferat de grohotiș din marile cordiliere montane este mai mare și mai continuu, așa că riscul general pentru această specie este scăzut.”
Deși a devenit accidental biolog de pika, Smith elogiază acum virtuțile speciei pe care a studiat-o de o jumătate de secol. Sunt ideale pentru studiu, spune el, deoarece sunt active în timpul zilei, nu hibernează, sunt destul de vocale, au habitate distinctive și excremente caracteristice.
„Oh, și trebuie să menționez că sunt drăguțe și amuzant de urmărit!”, spune el într-un email.
„Scriu asta în timp ce mă aflu în Sierra Nevada, privind peste lacul June la Mono Craters, unde am studiat pikas într-un mediu selenar. Înteleg cu adevărat ecologia pikas, dar nu pot înțelege cum supraviețuiesc acolo. Dar probabil că sunt acolo de secole. Vara trecută, însă, a fost extrem de fierbinte, așa că am mers ieri să verific populația mea (pregătindu-mă pentru ce era mai rău). Erau acolo, zburdând pe stânci.”
