Acesta ar putea fi cel mai plictisitor titlu de pe PlanetaNoastra, dar este de fapt un precedent interesant și important. Uniunea Europeană introduce un Mecanism de Ajustare la Frontieră a Carbonului (CBAM), un fel de taxă pe carbon pentru materialele importate, începând cu fierul și oțelul, cimentul, aluminiul, îngrășămintele și electricitatea. Potrivit UE, scopul este de a promova utilizarea materialelor cu emisii scăzute de carbon și de a reduce emisiile, precum și de a proteja producătorii cu emisii scăzute de carbon din regiune. UE explică:
Ministrul francez de finanțe îl numește „un pas major înainte în lupta împotriva schimbărilor climatice. Depunem eforturi pentru a reduce emisiile de carbon în industrie… Nu vrem ca aceste eforturi să fie inutile pentru că importăm produse care conțin mai mult carbon.”
Procesul este foarte complicat pentru a nu părea protecționist, ceea ce de fapt este – protejează industriile europene care și-au redus emisiile de carbon de cele din alte țări care nu au făcut acest lucru. Un bun exemplu este aluminiul; așa cum am menționat într-o postare anterioară, aluminiul chinezesc este produs cu electricitate generată pe bază de cărbune și are emisii de carbon de cinci ori mai mari decât aluminiul rusesc produs cu energie hidroelectrică. Deci, odată ce CBAM va fi pus în aplicare, aluminiul chinezesc va costa mult mai mult decât cel topit în Norvegia cu energie hidraulică. Ceea ce, desigur, nu îi face deloc fericiți pe producătorii de materiale poluante. Când a fost propus pentru prima dată, China l-a numit anti-competitiv, Liu Youbin, un purtător de cuvânt al Ministerului Ecologiei și Mediului, declarând într-o conferință de presă:
Ministerul chinez al Ecologiei și Mediului nu greșește; acest lucru va provoca probleme producătorilor de oțel, aluminiu și electricitate poluante. După cum arată graficul, europenii și americanii și-au externalizat emisiile de carbon către China, care apoi ni le retrimite încorporate în produsele pe care le cumpărăm de la ei. De aceea ar trebui să ne contorizăm carbonul acolo unde este consumat, nu unde este produs. Așa cum am scris în cartea mea „Living the 1.5 Degree Lifestyle„:
Prin Mecanismul de Ajustare la Frontieră a Carbonului, UE stabilește un preț pentru consumul de carbon. Utilizatorii importurilor poluante vor plăti mai mult pentru materiale cu emisii scăzute de carbon sau vor plăti taxa; alternativ, producătorii și-ar putea îmbunătăți practicile și ar putea livra produse cu conținut mai mic de carbon. Într-o lume perfectă, ar exista o etichetă de carbon pe tot, nu doar pe materiile prime, și ar exista o taxă pe carbon pe tot, încurajând atât consumatorii, cât și producătorii să caute sursele cu cel mai scăzut carbon.
Industria siderurgică suedeză producându-l cu hidrogen. Industria aluminiului din Canada analizează noi procese pentru a face topirea aluminiului și mai ecologică. Chiar și industria cimentului încearcă să-și curețe activitatea. Toate acestea costă bani reali. De aceea avem nevoie de mecanisme de ajustare la frontieră peste tot și pentru orice.
