Raportul recent al Greenpeace despre reciclare, „Circular Claims Fall Flat Again„, are un titlu groaznic. Postarea lor despre acesta, însă, are unul mult mai bun: „Plastic Recycling Is a Dead-End Street—Year After Year, Plastic Recycling Declines Even as Plastic Waste Increases„.
Principala concluzie a raportului, așa cum am notat recent, a fost că „gospodăriile din SUA au generat o estimare de 51 de milioane de tone de deșeuri de plastic în 2021, din care doar 2,4 milioane de tone au fost reciclate. Raportul notează că doar 5% până la 6% din materialele plastice au fost reciclate în 2021, în scădere de la un vârf de 9,5% în 2014.”
Acest lucru este șocant și profund deprimant; am trăit o minciună. Acest lucru a fost, de asemenea, evident de ceva timp. Așa cum a notat Judith Enck de la Beyond Plastics după publicarea „The Real Truth About the U.S. Plastics Recycling Rate,” „Industria plasticului trebuie să înceteze să mintă publicul cu privire la reciclarea plasticului. Nu funcționează, nu va funcționa niciodată, și nicio cantitate de publicitate falsă nu va schimba asta.”
Încercăm să transmitem acest mesaj pe PlanetaNoastra de ani de zile, cu puțin succes, dar este timpul ca toată lumea să admită că reciclarea a eșuat și că avem nevoie de o strategie diferită. Dar nu este atât de simplu ca a spune că vom interzice materialele plastice de unică folosință și le vom înlocui cu recipiente și ambalaje reîncărcabile și reutilizabile; trebuie să schimbăm modul în care ne gândim la mâncare și băutură. Trebuie să anulăm 60 de ani de muncă asiduă a industriilor petrochimice în extinderea utilizării produselor de unică folosință.
La momentul scrierii, mai sunt trei săptămâni până la America Recycles Day; trebuie să facem din aceasta ultimul episod nefericit al acestei șarade. Dar cum am ajuns în acest punct, cu această cultură?
Scriem la începutul lunii noiembrie de ani de zile că „Reciclarea este o porcărie”, iar postările noastre au început întotdeauna prin a descrie ce este reciclarea – „o fraudă, o prefăcătorie, o înșelătorie perpetrată de marile afaceri asupra cetățenilor și municipalităților Americii.” Margaret Badore de la PlanetaNoastra a făcut chiar și un film despre asta.
Am descris cum dezvoltarea postbelică a suburbiilor și a sistemului de autostrăzi interstatale a dus la revoluția serviciilor alimentare: „Noile autostrăzi și noile suburbii și noua mobilitate au însemnat noi moduri de a mânca; nu este nevoie să cheltuiești mulți bani pe locuri unde oamenii să se așeze să mănânce, sau să ai personal de servire când aceștia pot sta în mașinile lor. Era mult mai rentabil să ai ambalaje de unică folosință și să nu-ți faci griji în legătură cu ele după.”
Așa cum Emelyn Rude scrie în Time, „Până în anii 1960, automobilele private au preluat controlul pe drumurile americane, iar localurile fast-food care se adresau aproape exclusiv mâncării la pachet au devenit fațeta cu cea mai rapidă creștere a industriei restaurantelor.” Acum mâncam cu toții din hârtie, folosind pahare din spumă sau hârtie, paie, furculițe; totul era de unică folosință. Am rezumat toate acestea într-o prelegere pentru studenții mei și am transformat-o într-o postare aici:
Apoi, desigur, există industria apei îmbuteliate. Pe vremuri, singurii oameni care cărau bidoane erau cercetașii și soldații, dar industria ne-a convins că trebuie să fim hidratați, că apa de la robinet nu este suficient de bună. Așa cum a scris Elizabeth Royte în „Bottlemania”, un VP de marketing al PepsiCo a spus investitorilor în 2000: „Când vom termina, apa de la robinet va fi retrogradată la dușuri și spălarea vaselor.”
Multe dintre aceleași puncte au fost subliniate de educatoarea și „provocatorul sustenabilității” Leyla Acaroglu, în două articole minunate, „Design for Disposability: How We Got Into This Mess„, unde explică cum reciclarea ne face de fapt să ne simțim bine cumpărând lucruri, și „System Failures: Planned Obsolescence and Enforced Disposability„, unde scrie că „risipa experiențelor noastre cotidiene în lume a devenit atât de normală, încât acum necesită mai multă energie să ne întrebăm cum a ajuns așa, decât să acceptăm pur și simplu că face parte din viață.”
Acaroglu are dreptate; totul a devenit normalizat și acceptat ca parte a vieții. Acesta este motivul pentru care abordarea obișnuită de a gestiona situația a eșuat. De ani de zile, ecologiștii au promovat utilizarea sticlelor reîncărcabile; PlanetaNoastra listează chiar și cele mai bune pe care le poți cumpăra. Le spunem oamenilor să-și ducă propriile pahare reîncărcabile la cafenele precum Starbucks sau Tim Hortons. Nu foarte mulți oameni fac asta, deoarece sistemul nu este proiectat astfel; este liniar, iar schimbarea paharului nu îl va repara. Deci, ce putem face?
Epifania m-a lovit acum câțiva ani când Katherine Martinko a scris o postare superbă descriind o excursie în Italia.
Ea a notat că ai economisi bani pentru că nimeni nu are timp să bea un Venti stând la bar; ai economisi combustibil pentru că nu stai cu motorul pornit la drive-through; ai putea să-ți faci prieteni; și aș adăuga că mașina ta va fi mult mai curată dacă o folosești pentru condus în loc de a lua masa. „Cafenelele, desigur, ar trebui reproiectate și făcute să servească un volum mare de clienți rapid, cu spațiu pentru ca oamenii să stea în picioare.”
Martinko a nimerit-o din nou când interdicțiile paielor au devenit un subiect controversat și a discutat cât de ridicole erau, o parte atât de mică dintr-o problemă mult mai mare. Așa cum s-a menționat mai devreme, nu este atât de simplu ca doar a interzice produsele de unică folosință și a le înlocui cu cele reîncărcabile.
Cam în perioada în care Katherine Martinko scria aceste postări, ideea economiei circulare devenea populară. Așa cum este definită de Fundația Ellen MacArthur, aceasta „implică decuplarea treptată a activității economice de consumul resurselor finite și eliminarea deșeurilor din sistem prin design.” Se bazează pe trei principii:
- Eliminarea deșeurilor și a poluării prin design
- Menținerea produselor și materialelor în uz
- Regenerarea sistemelor naturale
Este o idee minunată, dar este foarte greu să îndoi un sistem liniar într-unul circular. Am scris: „Liniarul este mai profitabil pentru că altcineva, adesea guvernul, preia o parte din costuri. Acum, drive-in-urile proliferează, iar mâncarea la pachet domină. Întreaga industrie este construită pe economia liniară. Există în întregime datorită dezvoltării ambalajelor de unică folosință unde cumperi, iei și apoi arunci. Este raison d’être-ul ei.”
Apoi întreaga chestiune a economiei circulare a fost deturnată de industria plasticului, cu fantezia lor despre reciclarea chimică. Așa cum Jan Dell, fondatoare a The Last Beach Cleanup, a remarcat, „Nu există o economie circulară a plasticului. Companiile de plastic și produse au cooptat succesul reciclării altor materiale și dorința Americii de a recicla pentru a crea mitul că plasticul este reciclabil.”
Așa că iată-ne astăzi. Am petrecut 50 de ani separându-ne cu grijă plasticul și plătind taxe pentru ca oamenii să vină să-l ia, doar pentru a descoperi încă o dată că totul a fost o fraudă și că este îngropat, spălat de ape sau ars, eliberând 2,9 kilograme de CO2 per kilogram de plastic.
Este un sistem gigantic de pahare mari și suporturi mari pentru pahare în mașini mari care circulă pe drumuri mari spre suburbii mari. Întregul tablou este alimentat de consumul de combustibili fosili, de la fabricarea plasticului de unică folosință la umplerea rezervorului de benzină în „camera de luat masa mobilă”. Nu ar fi putut fi mai petro-centric chiar dacă întreaga țară ar fi fost proiectată de ExxonMobil.
Katherine Martinko a notat că aceasta este o problemă morală, pe lângă cea fizică.
„Ideea este că industria plasticului nici nu ar trebui să existe la scara, nici în scopurile ambalajelor, la care funcționează în prezent. Este complet distructivă, de la momentul în care are loc forarea după șisturi până la sticla de plastic nemuritoare care plutește în mări timp de secole. Utilizarea plasticului în scopuri de unică folosință este profund lipsită de etică.”
Peste tot în lume, oamenii protestează împotriva industriei petroliere și caută alternative. Îi iubești sau îi urăști, atunci când se lipesc de drumuri, ne amintesc că arderea combustibililor fosili provoacă schimbări climatice și că trebuie pur și simplu să ne oprim. Materialele plastice sunt combustibili fosili solizi; sunt evident utile și au un rol important în societate, dar utilizarea plasticului de unică folosință este ca arderea petrolului.
Acest lucru nu va fi ușor; face parte din ceea ce am numit Complexul Industrial al Comodității, unde am concluzionat că este structural. Este cultural. Și este atât de, atât de comod. Schimbarea lui va fi mult mai dificilă, deoarece pătrunde în fiecare aspect al economiei.
Dar după ce digerăm minciunile despre reciclare și fanteziile economiei circulare, este clar că nu avem de ales. Și totul poate începe cu o ceașcă de cafea.
