Inger Andersen, director executiv al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), este directă și brutală în prefața sa la raportul privind diferența de emisii de anul acesta:
Diferențele sunt abisale între unde suntem, ce am promis și unde trebuie să ajungem. În ceea ce privește promisiunile făcute de țările individuale — contribuțiile stabilite la nivel național (NDC) — acestea sunt, în mod demonstrabil, insuficiente. „Nici politicile actuale, nici NDC-urile nu trasează în prezent o cale credibilă de la 2030 către atingerea țintelor naționale net-zero.”
Titlurile despre acest raport sunt sumbre. The Guardian preia un citat din memoriul Mesaje cheie și scrie: „Criză climatică: ONU constată că ‘nu există o cale credibilă către 1.5C în vigoare’.” Aceasta este o frază care nu apare de fapt în raport și este scoasă din context din paragraful în care se găsește:
Este o formulare atât de ciudată, deoarece întregul raport se referă la stabilirea unei căi credibile, chiar dacă una dificilă. Din nou, știm ce trebuie să facem; ceea ce lipsește este voința. Poate de aceea, într-un comunicat de presă, Inger Andersen spune că situația este atât de gravă:
„Acest raport ne spune în termeni științifici reci ceea ce natura ne-a spus tot anul, prin inundații mortale, furtuni și incendii furibunde: trebuie să încetăm să ne umplem atmosfera cu gaze cu efect de seră și trebuie să încetăm să facem asta rapid. Am avut șansa noastră de a face schimbări incrementale, dar acel timp a trecut. Doar o transformare radicală și completă a economiilor și societăților noastre ne poate salva de accelerarea dezastrului climatic.”
Una dintre cele mai interesante diagrame din raport arată cine emite cel mai mult. Spre surprinderea nimănui, sunt cei bogați — iar emisiile lor cresc cel mai rapid. Nu am văzut niciodată cifre pentru primii 0.01%, iar acestea sunt uluitoare.
„Cei mai săraci 50 de procente emit în medie 1.6 tCO2e/capita și contribuie cu 12% din totalul global, în timp ce primii 1% emit în medie 110 tCO2e/capita și contribuie cu 17% din total. Super-emitenții din primii 0.1 procente (medie 467 tCO2e/capita) și primii 0.01 procente (2,531 tCO2e/capita) au înregistrat cea mai rapidă creștere a amprentelor personale de carbon din 1990.” Este timpul pentru taxe majore pe carbon pe avioane private și a patra locuință.
Cum arată o transformare radicală și completă?
Raportul listează apoi cum arată această transformare radicală și completă, împărțind sursele de emisii în cinci sectoare economice globale: aprovizionarea cu energie; industrie; agricultură, silvicultură și alte schimbări de utilizare a terenurilor (AFOLU); transport; și clădiri. O problemă cheie de abordat imediat este evitarea „blocajelor” (lock-in).
Și, desigur, încă construim autostrăzi, turnuri de sticlă, extindere suburbană (sprawl), și toate acestea se blochează pe termen lung.
Electricitatea este încă cea mai mare sursă unică de CO2 legat de energie, cu 42%. În mod uimitor, oamenii încă se luptă împotriva liniilor electrice din Quebec, a turbinelor eoliene terestre din Marea Britanie și a tipului de infrastructură de care avem nevoie pentru o aprovizionare sigură cu electricitate din surse regenerabile, când „cel puțin patru schimbări trebuie să aibă loc pentru decarbonizarea energiei electrice: (1) accelerarea bruscă a cotei de energie fără carbon, (2) eliminarea treptată a generării de energie pe bază de cărbune și gaze fără măsuri de captare, (3) adaptarea rețelei/stocării și gestionării cererii și (4) asigurarea accesului fiabil la energie pentru toți.”
Aici, trebuie să electrificăm totul, să reducem cererea de oțel și beton și să devenim circulari.
Mașinile electrice singure nu ne vor salva; este ceea ce ei numesc o dihotomie falsă. Raportul înțelege, de asemenea, că aceasta este o problemă de utilizare a terenurilor, precum și o problemă de infrastructură; trebuie să facem orașele noastre să funcționeze fără mașini private.
„Este necesară o trecere semnificativă către moduri de transport cu emisii mai scăzute, inclusiv transportul public, mersul pe jos și ciclismul, alături de electrificarea modurilor de transport, pentru a se alinia cu o cale mult sub 2°C și 1.5°C. Numărul de kilometri de transport public la 1.000 de locuitori trebuie dublat până în 2030, în timp ce numărul de kilometri de piste pentru biciclete de înaltă calitate la 1.000 de locuitori ar trebui să crească de cinci ori.”
Gata cu casele imense („McMansions”)!
„Utilizarea energiei și emisiile provenite de la încălzirea și răcirea spațiilor și a apei sunt direct legate de suprafața totală care este controlată termic activ. Mai mult, cu cât este mai mare suprafața nouă construită, cu atât sunt necesare mai multe materiale și cu atât sunt mai mari emisiile încorporate. Suprafața utilizată pe persoană diferă enorm de la o țară la alta, dar și în cadrul aceleiași țări. Minimizarea suprafeței, care este mult peste cea necesară pentru satisfacerea nevoilor de bază, poate avea un efect mare asupra emisiilor în sector.”
Ei cer, de asemenea, izolarea, instalarea pompelor de căldură și renunțarea la gaz.
Alimentația și agricultura sunt o sursă majoră de emisii, dar există atât de multe alte probleme asociate. „Transformarea sistemelor alimentare nu este importantă doar pentru abordarea schimbărilor climatice și a degradării mediului, ci este esențială și pentru asigurarea unor diete sănătoase și a securității alimentare pentru toți.” Avem nevoie de schimbări pe partea cererii, inclusiv diete durabile și echilibrate nutrițional și reducerea risipa alimentară.
Pe lângă toate acestea, trebuie să existe o realiniere a sistemului financiar. „O transformare globală de la o economie puternic dependentă de combustibili fosili și de utilizarea nesustenabilă a terenurilor la o economie cu emisii scăzute de carbon este de așteptat să necesite investiții de cel puțin 4–6 trilioane USD pe an, o cotă relativ mică (1.5–2 procente) din totalul activelor financiare gestionate, dar semnificativă (20–28 procente) în ceea ce privește resursele anuale suplimentare care trebuie alocate.”
OK, pesimiștilor, avem aici o cale credibilă
Este clar că angajamentele naționale asumate sunt inadecvate și fiecare națiune trebuie să își asume altele mai bune. Este de asemenea clar că, dacă nu facem nimic sau continuăm pe calea pe care suntem acum, atunci suntem în grave probleme. Secretarul General al Națiunilor Unite, António Guterres, nu glumește când spune: „Fereastra pentru a lua măsuri urgente privind clima se închide rapid. Dacă țările nu își intensifică dramatic eforturile pentru a contracara criza climatică, lumea se confruntă cu o catastrofă globală.”
Dar așa cum a remarcat jurnalista de mediu Amy Westervelt după ultimul raport IPCC (care a prezentat, de asemenea, o cale pentru a rămâne sub 1.5°C), acesta „a făcut un lucru absolut clar: tehnologiile și politicile necesare pentru a aborda în mod adecvat schimbările climatice există, iar singurele obstacole reale sunt politica și interesele legate de combustibilii fosili.”
Chiar și Națiunile Unite rulează titluri de genul „nicio cale credibilă” atunci când propriul lor document prezintă exact asta. Ultimul cuvânt îi aparține lui Inger Andersen:
