De ce diavolul tasmanian este pe cale de dispariție

Diavolul tasmanian (Sarcophilus harrisii) este un marsupial de mărimea unui raton — cel mai mare marsupial carnivor din lume, de altfel — găsit aproape exclusiv pe insula australiană Tasmania. Se crede că acest animal robust, cu blana sa neagră caracteristică și marcajele albe distinctive, a dispărut de pe continent în urmă cu sute sau chiar mii de ani. Cu toate acestea, o mică populație a fost reintrodusă în New South Wales din cauza amenințărilor de extincție.

Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) a declarat diavolul „Tassie” pe cale de dispariție în 2008, prima dată când populațiile au fost evaluate din 1996, când a fost clasificat ca specie cu risc scăzut de conservare. Marsupialul nativ al Australiei s-a confruntat cu multe provocări, inclusiv un cancer facial infecțios și persecuția răspândită din partea oamenilor, care au determinat scăderea numărului său de la până la 150.000 în anii ’90 la doar 10.000 în prezent, iar populațiile continuă să scadă.

Aflați despre amenințările cu care se confruntă acești diavoli pe cale de dispariție și ce putem face pentru a contribui la salvarea lor.

Amenințări

O boală specifică speciei a decimat aproape complet diavolul tasmanian începând cu anii ’90; acum, ce a mai rămas din animalele pe cale de dispariție trebuie să facă față pericolelor cauzate de invazia umană și schimbările climatice.

Boala tumorii faciale la diavol

IUCN a identificat Boala Tumorii Faciale la Diavol (DFTD) ca fiind principala amenințare pentru diavolii tasmanieni. DFTD cuprinde singurele două cancere contagioase cunoscute în lume, DFT1 și DFT2, care se transmit prin mușcătură. Deoarece mușcătura este un comportament comun de împerechere, iar DFTD este fatală în aproape toate cazurile, boala infecțioasă a decimat populația de diavoli tasmanieni — cu până la 95%, în unele cazuri — de când a fost observată pentru prima dată în 1996.

Prădători

Pe vremea când diavolii tasmanieni cutreierau insula mare, dingo erau principalul lor prădător. Câinii sălbatici introduși au jucat un rol important în dispariția locală a diavolilor, dar chiar și în Tasmania, unde dingo nu puteau ajunge la ei, un alt tip de canin avea să devină în cele din urmă o amenințare pentru populațiile rămase.

La momentul evaluării IUCN, proprietarii de câini domestici au raportat aproximativ 50 de diavoli uciși de câini pe an, considerată a fi o mică fracțiune din numărul estimat de „câteva sute” de cazuri neraportate.

Activitatea umană

Oamenii sunt un alt prădător major. Accidentele rutiere sunt a doua cea mai mare amenințare pentru diavolii tasmanieni după DFTD, ucigând aproximativ 2.205 diavoli pe an la momentul evaluării IUCN. Raportul a relevat că accidentele de mașină au fost responsabile pentru 50% din decesele diavolilor tasmanieni în Parcul Național Cradle Mountain, o destinație turistică populară care primește peste 200.000 de vizitatori anual.

În 2017, un studiu al Universității din Sydney a raportat că diavolii care au fost reintroduși în sălbăticie după perioade de captivitate erau mai predispuși să fie loviți de vehicule, deoarece deveniseră „naivi față de condițiile sălbatice”, a declarat autorul principal al studiului, Catherine Grueber. Acest lucru adaugă o complexitate suplimentară programelor de reproducere în captivitate și altor inițiative de conservare pentru restabilirea populațiilor de diavoli.

Într-o măsură mai mică, persecuția a afectat animalele. Peste 5.000 ar fi murit anual după ce au fost otrăviți de crescătorii de oi. „Persecuția actuală este mult redusă”, a declarat IUCN în evaluarea sa, „dar poate fi încă intensă la nivel local, cu peste 500 de diavoli despre care se crede că sunt uciși anual.”

Schimbările climatice

Raportul IUCN din 2008 nu listează schimbările climatice ca o amenințare majoră, dar un studiu ulterior al celui mai mare set de date genetice al diavolilor tasmanieni a sugerat că clima este o problemă mai mare decât se credea anterior. Condițiile tot mai aride din Australia duc la o lipsă de pradă disponibilă și de habitat, a constatat studiul, iar pe măsură ce populația de diavoli scade, fondul genetic devine tot mai mic — ceea ce duce la o rezistență mai scăzută la boli, printre alte complicații.

Ce putem face

Până în 1941, vânătoarea de diavoli tasmanieni era legală în Australia. După ce au văzut tigrul tasmanian fiind vânat până la extincție, însă, au fost adoptate legi pentru a proteja specia. În urma interdicției de vânătoare, populațiile de diavoli au prosperat. Ar putea continua să prospere fără amenințarea DFTD. Iată ce fac experții pentru a salva diavolul Tassie de la extincție.

Cercetarea DFTD

Abia în 2010, la 14 ani după descoperirea DFTD, cercetătorii au identificat originea sa ca fiind celulele Schwann, folosind o tehnică numită secvențiere profundă. Cercetarea avansează în permanență pentru a înțelege mai bine boala și de ce se răspândește atât de rapid. De exemplu, în studiul din 2014 care a analizat impactul schimbărilor climatice asupra diavolilor, autorii au susținut că populațiile mai mici sunt mai susceptibile la DFTD din cauza diversității genetice scăzute.

Pe lângă cercetarea exploratorie, sunt descoperite în permanență tratamente potențiale și metode de prevenire a DFTD. Printre acestea se numără un medicament pentru scăderea colesterolului care ar putea ajuta la întârzierea răspândirii, propuneri de izolare a populațiilor locale și un vaccin care ar putea fi administrat diavolilor sălbatici prin momeală comestibilă.

Reproducerea în captivitate

Programele de reproducere, cum ar fi Heaven Devil de la Grădina Zoologică din Tasmania și Devil Ark de la Aussie Ark, cresc diavolii metodic pentru o diversitate genetică maximă. Animalele sunt ținute în incinte mari și reintroduse în sălbăticie atât în Tasmania, cât și pe continentul australian. Actualizările de la Devil Ark arată că eforturile de a limita DFTD în acest mod nu s-au dovedit încă de succes, dar experții rămân optimiști că reziliența speciei va beneficia de o diversitate genetică mai mare și de un număr mai mare.