Din când în când, o epidemie lovește o specie undeva în lume. Uneori, este doar un mod prin care natura ajută populațiile să-și mențină echilibrul. Cu toate acestea, unele epidemii izbucnesc cu o rapiditate atât de mare, într-un mod atât de misterios și au o mortalitate atât de ridicată, încât îi lasă pe oamenii de știință perplecși în privința cauzelor răspândirii bolilor, precum și a posibilelor remedii. De zeci de ani, cercetătorii investighează unele dintre cele mai alarmante boli care afectează specii la fel de diverse precum broaștele, diavolii tasmanieni și stelele de mare.
Lilieci: Sindromul Nasului Alb
Sindromul nasului alb a ucis lilieci în ultimul deceniu, cu peste 5,7 milioane de indivizi morți în jumătatea de est a Americii de Nord din cauza acestei boli. Cauza este Pseudogymnoascus destructans, o ciupercă europeană iubitoare de frig care crește pe nasul, gura și aripile liliecilor în timpul hibernării. Ciuperca provoacă deshidratare și îi face pe lilieci să se trezească frecvent și să-și consume rezervele de grăsime stocate, care ar trebui să le ajungă pe durata iernii. Rezultatul este înfometarea. Atunci când ciuperca infectează o peșteră, are potențialul de a elimina ultimul liliac.
Liliecii joacă un rol ecologic important în controlul insectelor și în polenizare. Sunt vitali pentru habitatele sănătoase, așa că pierderea lor cu milioanele este alarmantă. Oamenii de știință caută de ani de zile o soluție pentru a opri răspândirea și a vindeca liliecii infectați.
Un nou tratament pentru sindromul nasului alb a fost dezvoltat de oamenii de știință de la U.S. Forest Service, Sybill Amelon și Dan Lindner, și de Chris Cornelison de la Universitatea de Stat Georgia. Tratamentul folosește bacteria Rhodococcus rhodochrous, care se găsește frecvent în solurile din America de Nord. Bacteria este cultivată pe cobalt, unde creează compuși organici volatili care împiedică dezvoltarea ciupercii. Liliecii trebuie doar să fie expuși la aerul care conține acești COV; compușii nu trebuie aplicați direct pe animale.
U.S. Forest Service a testat tratamentul pe 150 de lilieci în această vară și a obținut rezultate pozitive. „Dacă sunt tratați suficient de devreme, bacteria poate ucide ciuperca înainte ca aceasta să se instaleze în animal. Dar chiar și liliecii care prezintă deja semne ale sindromului nasului alb arată niveluri mai scăzute ale ciupercii în aripi după tratament”, relatează National Geographic. Așadar, viitorul este promițător pentru vindecarea liliecilor de această problemă devastatoare.
Șerpi: Boala Fungică a Șerpilor
Au existat rapoarte despre această boală ciudată de câțiva ani, dar din 2006, ea a luat amploare. Boala fungică a șerpilor (SFD) este o infecție fungică care afectează șerpii sălbatici din estul și centrul-vestul Statelor Unite. Și, din păcate, afectează grav șarpele cu clopoței de lemn pe cale de dispariție și șarpele massasauga de est pe cale de dispariție, precum și alte specii. Cercetătorii sunt îngrijorați că ar putea cauza scăderi ale populațiilor de șerpi fără ca noi să știm încă acest lucru.
“Nu se știe prea multe despre ciuperca care cauzează SFD, o specie numită Ophidiomyces ophiodiicola, sau Oo… Oo supraviețuiește hrănindu-se cu keratină, substanța din care sunt alcătuite unghiile umane, coarnele de rinocer și solzii șerpilor”, relatează Conservation Magazine. “Conform [cercetătorului Universității din Illinois, Matthew C.] Allender și colegilor săi, ciuperca se dezvoltă bine în sol și pare complet satisfăcută să devoreze animale și plante moarte. Ceea ce nu știu este de ce atacă șerpi vii, dar suspectează că este în mare parte oportunistă. După ce șerpii ies din hibernare, durează ceva timp până când sistemele lor imunitare încep să funcționeze la turație maximă. Acesta este momentul perfect pentru ca o ciupercă să se instaleze și să se hrănească cu solzii lor.”
Rata mortalității este foarte ridicată la șerpii cu clopoței de lemn, iar la massasaugas a fost fatală pentru fiecare șarpe infectat. Această boală a cauzat o scădere cu 50 la sută a populațiilor de șerpi cu clopoței de lemn numai între 2006 și 2007. Nu se cunoaște exact efectul pe care îl are asupra altor specii de șerpi și este foarte greu de urmărit, având în vedere viețile solitare și ascunse pe care le duc, în general, șerpii sălbatici. Cercetătorii suspectează că, deși se știe că există în nouă state, s-ar putea să fie mai răspândită decât credem.
Mai grav este că schimbările climatice ar putea accelera răspândirea bolii, deoarece ciuperca preferă vremea mai caldă. Fără ierni friguroase care să încetinească boala, oamenii de știință se luptă cu timpul pentru a afla cum să o vindece și cum să-i oprească răspândirea.
Broaște: Chytridiomycosis
Organizația Save The Frogs o spune fără ocolișuri: “În ceea ce privește efectul său asupra biodiversității, chytridiomycosis este, probabil, cea mai gravă boală din istoria consemnată.”
Într-adevăr, au dreptate. Boala este responsabilă nu numai pentru scăderile dramatice ale populațiilor de broaște din întreaga lume, dar și pentru dispariția multor specii de broaște numai în ultimele decenii. Aproximativ 30 la sută din speciile de amfibieni din lume au fost afectate de această boală.
Această boală infecțioasă este cauzată de ciuperca chytrid Batrachochytrium dendrobatidis, o ciupercă zoosporică non-hifală. Afectează straturile exterioare ale pielii, ceea ce este deosebit de letal pentru broaște, având în vedere că acestea respiră, beau și absorb electroliți prin piele. Prin afectarea acestor funcții, boala poate ucide ușor și rapid o broască prin stop cardiac, hiperkeratoză, infecții ale pielii și alte probleme.
Misterul din spatele bolii este că apare oriunde – dar nu peste tot – unde se găsește ciuperca. Uneori, populațiile sunt ferite de o epidemie, în timp ce altele suferă o mortalitate de 100 la sută. Cercetarea se concentrează în prezent pe descoperirea exactă a motivului și modului în care lovește boala, ceea ce ar duce la predicția și prevenirea noilor epidemii. De asemenea, se cercetează exact modul în care ciuperca se răspândește în mediu odată ce este prezentă. Însă există suficiente dovezi că ajunge în noi locații prin acțiuni umane, inclusiv comerțul internațional cu animale de companie, prin amfibieni exportați pentru consum uman, comerțul cu momeală și, da, chiar și comerțul științific.
Deocamdată, nu există nicio măsură eficientă pentru controlul bolii la populațiile sălbatice, cel puțin nimic ce poate fi extins pentru a proteja o întreagă populație de broaște. Există unele opțiuni testate pentru controlul ciupercii, dar sunt atât de consumatoare de timp și efort încât nu este fezabil să fie extinse la scară largă.
Stele de Mare: Sindromul de Extenuare al Stelelor de Mare
Sindromul de extenuare al stelelor de mare este o boală care a apărut sub formă de epidemii în anii ’70, ’80 și ’90. Cu toate acestea, ultima plagă care a început în 2013 a luat oamenii de știință prin surprindere datorită rapidității și extinderii sale. Pe întreaga Coastă a Pacificului, din Mexic până în Alaska, boala de extenuare a afectat 19 specii de stele de mare, inclusiv eliminând trei specii din anumite locații. Până în vara anului 2014, 87 la sută dintre siturile investigate de oamenii de știință fuseseră afectate. Este cea mai mare epidemie de boală marină înregistrată vreodată.
Boala de extenuare se răspândește prin contact fizic și atacă sistemul imunitar. Stelele de mare suferă apoi de infecții bacteriene care duc la leziuni, apoi la căderea brațelor, și în cele din urmă la transformarea lor în grămezi de materie moale. Moartea poate surveni la câteva zile de la apariția leziunilor. Oamenii de știință au petrecut luni de zile cercetând ce se întâmplă și au identificat în cele din urmă vinovatul, un virus pe care l-au numit “densovirus asociat stelelor de mare”.
“Când cercetătorii au încercat să afle de unde ar fi putut proveni virusul, au aflat că stelele de mare de pe coasta de vest trăiesc cu virusul de zeci de ani. Au detectat densovirusul în specimene de stele de mare conservate încă din anii 1940”, a relatat PBS.
Oamenii de știință încă nu știu de ce există brusc o epidemie atât de semnificativă dacă stelele de mare conviețuiesc cu virusul de atât de mult timp. Creșterea temperaturii apei sau acidifierea sunt posibili vinovați. În ceea ce privește leacurile, oamenii de știință notează că ar putea fi posibil să se crească stocuri rezistente de stele de mare în acvarii, care ar putea oferi o rezervă în cazul în care numărul speciei scade suficient de mult pentru a deveni amenințată. Acolo își concentrează oamenii de știință atenția: pe modul în care stelele de mare pot dezvolta o rezistență la densovirus pentru a proteja generațiile viitoare ale acestor animale importante din punct de vedere ecologic. Interesant, steaua liliac (bat star) și steaua de piele (leather star) par a fi rezistente la boală, așa că ar putea fi de interes pentru cercetătorii care caută indicii.
Din păcate, boala de extenuare pare să afecteze acum și aricii de mare, prada stelelor de mare. “În buzunare împrăștiate de-a lungul coastei sudice, de la Santa Barbara la Baja California, țepii aricilor cad, lăsând o pată circulară care pierde tot mai mulți țepi și se mărește odată cu timpul, spun oamenii de știință marini. Nimeni nu este sigur ce o cauzează, deși simptomele sunt semne distinctive ale unei boli”, a relatat National Geographic.
Diavoli Tasmanieni: Cancer Facial Contagios
Un cancer facial devastator a decimat populațiile de diavoli tasmanieni în ultimii 20 de ani. Cancerul formează tumori în jurul feței și gâtului, făcând dificilă hrănirea diavolilor, iar de obicei aceștia mor la câteva luni după ce cancerul devine vizibil. Însă partea care o face deosebit de îngrijorătoare este că acest cancer este contagios. Numită boala tumorii faciale a diavolului (DFTD), boala a fost observată pentru prima dată în 1996. Abia în 2003 au început cercetările pentru a afla exact ce sunt tumorile faciale și cum să le vindece. Până în 2009, diavolul tasmanian a fost listat ca specie pe cale de dispariție.
„DFTD este extrem de neobișnuită: este unul dintre doar patru cancere transmisibile cunoscute care apar în mod natural. Se transmite ca o boală contagioasă între indivizi prin mușcături și alte contacte strânse”, scrie Save The Tasmanian Devil. Cercetătorii încă încearcă să afle exact cum se răspândește cancerul între diavoli și orice posibil leac. Există cel puțin patru tulpini de cancer descoperite, ceea ce înseamnă că boala evoluează și ar putea deveni potențial mai mortală.
The Conversation subliniază că poate un cancer contagios nici măcar nu este cauza. „Este adevărat că diavolii tasmanieni se mușcă unii pe alții în lupte ritualice, dar dinții lor nu sunt ascuțiți și nu reprezintă un mecanism evident de răspândire a cancerului. În plus, au apărut curând diverse complicații din cercetarea biologică… un rol pentru pesticide și otrăvuri pare plauzibil, deoarece boala diavolului se găsește doar în părțile din Tasmania unde există plantații forestiere extinse. Mai mult, deoarece diavolii, ca și carnivore, se află în vârful lanțului trofic, substanțele chimice toxice din mediu se concentrează în dieta lor.”
În timp ce cercetătorii se zbat să găsească cauza bolii, conservatorii se luptă să mențină diavolul tasmanian în viață ca specie. Boala ar putea chiar să coopereze puțin. Noi cercetări arată că boala s-ar putea transforma pentru a permite diavolilor tasmanieni infectați să trăiască mai mult timp pentru a găsi mai multe gazde. „Animalele și bolile lor evoluează și ceea ce ne așteptăm să se întâmple… este ca gazda, în acest caz diavolul, să dezvolte rezistență și toleranță la boală, iar boala să evolueze astfel încât să nu-și ucidă gazda atât de repede”, a declarat profesorul asociat Menna Jones pentru ABC News.
Nu este tocmai cea mai strălucitoare rază de speranță, dar atât conservatorii, cât și oamenii de știință vor lua ce pot obține în acest moment. „Cea mai bună speranță de a salva diavolii de la extincție este ca, la un moment dat în viitor, diavolii și tumorile să coexiste”, spune Rodrigo Hamede de la Universitatea din Tasmania.
Saiga: Septicemie Hemoragică
Ei bine, poate că este septicemie hemoragică. Acestea sunt constatările preliminare ale unei echipe de oameni de știință care încearcă să afle ce a ucis 134.000 de antilope saiga pe cale critică de dispariție – aproximativ o treime din populația globală – în decurs de două săptămâni la începutul acestui an. Aceasta este o lovitură uriașă pentru specie, care a scăzut deja cu 95 la sută în doar 15 ani din cauza braconajului, pierderii habitatului și altor factori. Faptul că o boală misterioasă a decimat atât de mulți indivizi din populația rămasă este devastator. Boala a lovit în timpul sezonului de fătare, iar mamele și puii au murit cu miile.
La început, oamenii de știință au crezut că cauza morții a fost Pasteurelloza, care a provocat o moarte în masă a saiga în 2012. Cu toate acestea, Steffen Zuther a crezut că ar putea exista mai mult la acest mister. El și echipa sa au colectat mostre de apă, sol și iarbă și le-au analizat în laboratoare din Regatul Unit și Germania. În rezultatele sale preliminare, cauza morții a fost considerată a fi septicemia hemoragică, o bacterie răspândită de căpușe care produce diverse toxine.
Această cauză a morții nu a fost încă complet confirmată, dar oamenii de știință lucrează cât mai repede posibil pentru a se asigura că știu exact care este cauza și, cel mai important, pentru a preveni repetarea unei astfel de mortalități în masă. Între timp, Saiga Conservation Alliance face tot posibilul pentru a ajuta la protejarea indivizilor rămași.
Albine: Sindromul Colapsului Coloniilor
Boala misterioasă care a atras cea mai mare atenție mediatică este, probabil, sindromul colapsului coloniilor, și pe bună dreptate. Fără albine care să polenizeze plantele, nu avem hrană, așa că este în interesul nostru să înțelegem cât mai curând posibil exact de ce colonii întregi de albine sănătoase par să moară brusc sau să dispară.
„În ultimul deceniu, miliarde de albine au fost pierdute din cauza Sindromului Colapsului Coloniilor (SCC), un termen generic pentru o serie de factori despre care se crede că ucid albinele melifere în masă și amenință aprovizionarea cu alimente a națiunii”, a relatat The Ledger luna trecută. „Albinele continuă să moară la rate inacceptabile, în special în Florida, Oklahoma și în mai multe state de la granița Marilor Lacuri, conform Bee Informed Partnership, o colaborare de cercetare sprijinită de USDA.”
Chiar și după ani de cercetări intensive, încă nu este clar exact ce se întâmplă. Un vinovat pare să fie un cocktail de pesticide, în special neonicotinoidele, o clasă de pesticide care a fost implicată în multiple decese ale coloniilor. Un studiu recent de la Harvard a arătat că peste 70 la sută din mostrele de polen și miere colectate în 2013 în Massachusetts conțin cel puțin un neonicotinoid. Alte cauze ale SCC pot fi acarianul parazit invaziv numit varroa destructor, resursele nutriționale slabe din cauza monoculturilor și pierderii florilor sălbatice, și un virus care atacă sistemul imunitar al albinelor. Și, desigur, ar putea fi și o combinație variabilă a acestora și a altor factori.
Știind că pesticidele sunt un factor care, dacă nu cauzează direct SCC, cel puțin slăbește albinele suficient de mult încât alți factori să le ucidă, rămâne o mare întrebare: De ce nu sunt interzise pesticidele? Aceasta devine o cutie complexă de viermi care se zbat, conținând interese corporative și o Agenție pentru Protecția Mediului complet ineficientă. Un articol recent din Rolling Stone împinge întrebările mai departe: „În ciuda acestor limitări, mulți consideră că dovezile împotriva neonicotinoidei sunt suficient de puternice încât EPA ar trebui să ia o poziție. Ceea ce ridică anumite întrebări. «De ce europenii au impus o suspendare a utilizării neonicotinoidei?», întreabă [Ramon Seidler, un fost cercetător senior responsabil cu Programul de Cercetare a Biosiguranței OMG-urilor la EPA]. «Și de ce EPA a analizat acest lucru și l-a privit direct în față, spunând: „Nu”?» De ce EPA nu restricționează neonicotinoidele, în timp ce o altă agenție guvernamentală, Fish and Wildlife Service, a anunțat că le va elimina treptat din refugiile naționale de faună sălbatică până în 2016?”
Soluția magică exactă pentru SCC nu este încă cunoscută, dar o modalitate de a încetini mortalitatea pare destul de evidentă pentru mulți cercetători și apicultori concentrați pe prevenirea SCC. Fără albine, nu există hrană, așa că o soluție trebuie să apară rapid. Dacă doriți să ajutați, consultați 5 moduri de a ajuta albinele noastre care dispar.
