Te-ai întrebat vreodată dacă caracatițele vor prelua într-o zi controlul ca fiind cea mai inteligentă specie de pe planetă? Nimeni nu te-ar putea blama dacă ai crede în eventuala preluare planetară de către aceste minuni cu opt brațe ale mării. Ne arată în mod regulat cât de inteligente, creative și de-a dreptul uimitoare sunt. Sunt ciudate, fascinante și, în mare parte, complet necunoscute.
Le subestimăm? Cu siguranță. Și aceste comportamente ne amintesc că nu ar trebui să le subestimăm niciodată.
1. Folosesc nuci de cocos ca ascunzători mobile
O specie de caracatiță a fost supranumită caracatița de cocos – și pe bună dreptate. Amphioctopus marginatus a fost descoperită în 1964 și are un comportament remarcabil. Este cunoscută pentru faptul că strânge coji de nucă de cocos și le folosește ca adăpost. Dar această creatură nu doar le strânge, ci le și cară cu ea, ținând cojile lipite de corp în timp ce merge pe fundul mării. Este una dintre cele doar două specii de caracatițe cunoscute care manifestă locomoție bipedă. Urmărește în videoclipul de mai jos:
Julian Finn de la Muzeul Victoria din Australia spune despre faptul că a fost martorul acestui comportament: „Deși am observat și am filmat caracatițe ascunzându-se în scoici de multe ori, nu m-aș fi așteptat niciodată să găsesc o caracatiță care să stivuiască mai multe coji de nucă de cocos și să alerge pe fundul mării cărându-le. Am înțeles că caracatița, ocupată cu manipularea cojilor de nucă de cocos, punea ceva la cale, dar nu m-am așteptat niciodată să ridice cojile stivuite și să fugă. A fost o priveliște extrem de comică – nu am râs niciodată atât de tare sub apă.”
Caracatițele nu numai că își pot crea propriile unelte, dar își pot da seama și cum să manipuleze unelte create de oameni. Caracatițele pot deschide cu succes borcanele pentru a obține hrană.
2. Au strategii viclene de vânătoare
Unele specii își pândesc prada sau o urmăresc până când sunt suficient de aproape pentru a sări asupra ei – sau pur și simplu își fugăresc prada. Dar aceste strategii necesită ca prădătorul să meargă la pradă. Caracatița mare, dungată din Pacific, adoptă o abordare diferită: își păcălește prada, inducând victima să alerge spre prădător.
Roy Caldwell, profesor de biologie integrativă la Universitatea din California Berkeley, a declarat pentru Berkeley News: „Nu am mai văzut niciodată așa ceva. Caracatițele de obicei sar asupra prăzii lor sau caută prin găuri până găsesc ceva. Când această caracatiță vede o crevetă de la distanță, se comprimă și se apropie furiș, își extinde un braț deasupra creveței, o atinge pe partea opusă și fie o prinde, fie o sperie înspre celelalte brațe ale sale.” Un diavol șiret.
Deși aceasta este cu siguranță o strategie ingenioasă, nu este singurul tip uimitor de vânătoare pe care o caracatiță îl poate realiza. Caracatițele nici măcar nu trebuie să rămână în apă pentru a-și prinde următoarea masă. Urmăriți când această caracatiță pândște un crab deasupra apei într-o baltă de coastă. Prada nu este în siguranță nici deasupra, nici sub apă!
3. Se pot metamorfoza în pești toxici și șerpi de mare
Dacă nu te poți ascunde sub o stâncă undeva, ascunde-te la vedere. Acesta pare să fie motto-ul caracatițelor mimetice. Există cel puțin 15 specii diferite de caracatițe mimetice, care au abilitatea de a-și contorsiona corpurile cu opt brațe în formele altor animale pe care prădătorii de obicei vor să le evite, cum ar fi peștele-plată otrăvitor, peștele-leu, meduza sau chiar șerpii de mare.
Potrivit Dive The World: „Faptul că toate speciile pe care le imită sunt veninoase, sporește probabilitatea că aceasta este o strategie evoluată și deliberată… Variația observată pare să depindă de particularitățile prădătorilor din zonă. Factori precum proximitatea, apetitul și mediul prezent pot influența alegerea pe care mimicul o face.”
Caracatițele sunt de obicei creaturi solitare. De fapt, obiceiurile lor de singurătate sunt atât de bine cunoscute încât, atunci când biologul panamez Aradio Rodaniche a documentat caracatița dungată din Pacific trăind în grupuri de până la 40 de indivizi în 1991, nu doar tolerându-se reciproc, ci și împerechindu-se lipindu-și ventuzele și depunând mai multe serii de ouă, relatarea sa a fost considerată ridicolă. Abia 20 de ani mai târziu, când biologul Richard Ross de la Academia de Științe din California a dat peste un grup și a început să le studieze, adevărul despre comportamentul lor social neobișnuit a fost recunoscut.
Nu este doar faptul că pot trăi împreună în proximitate mult mai tolerant decât alte specii cunoscute de caracatițe. Sunt și practicile lor de împerechere cele care surprind. Majoritatea celorlalte specii de caracatițe se împerechează de la distanță cu un braț lung „special”, deoarece femelele adesea ucid și consumă masculul după împerechere. Procesul arată cam așa:
Dar caracatița dungată din Pacific se împerechează cioc în cioc, aproape ca și cum s-ar săruta:
Avem mult mai multe de învățat despre această specie neobișnuită. „Numai observând contextul în care aceste comportamente apar în sălbăticie putem începe să deslușim cum a evoluat această caracatiță comportamente atât de radical diferite față de cele care apar la majoritatea celorlalte specii de caracatițe”, spune Ross.
5. Incubă ouăle timp de ani de zile
De cele mai multe ori, femelele de caracatiță își incubă ouăle pentru o perioadă scurtă și apoi mor. Incubarea poate dura câteva săptămâni sau câteva luni. Dar o femelă de caracatiță a stabilit un nou record la patru ani și jumătate. Caracatița de mare adâncime din specia Graneledone boreopacifica a fost observată de cercetătorul Bruce Robison și echipa sa. Au revenit în același loc de nenumărate ori timp de ani de zile, recunoscând aceeași femelă după cicatricile sale distinctive.
National Geographic scrie:
Acesta este cel mai lung timp de incubație înregistrat, nu numai printre caracatițe, ci printre orice animal de pe Pământ.
6. Iau decizii cu ajutorul brațelor
Sistemul nervos al unei caracatițe nu este ca cel al majorității vertebratelor. În loc să fie centralizat, neuronii sunt răspândiți în tot corpul, cu doar aproximativ o treime în creier și restul de două treimi răspândite în corp. Asta înseamnă că pot lua decizii mai rapid, la punctul de contact, potrivit cercetătorilor de la Universitatea din Washington. Încă se știe puțin despre cum funcționează acest proces decizional de jos în sus, dar cercetătorii spun că, studiind cum funcționează, vor învăța mult mai multe despre cum se integrează în comportamente complexe precum vânătoarea.
„Una dintre întrebările majore pe care le avem este cum ar funcționa un sistem nervos distribuit, mai ales atunci când încearcă să facă ceva complicat, cum ar fi să se deplaseze prin fluid și să găsească hrană pe un fund oceanic complex. Există multe întrebări deschise despre cum sunt conectați acești noduri din sistemul nervos între ele”, a declarat David Gire, neurocercetător la Universitatea din Washington, într-un comunicat. Gire a fost consilier pentru proiectul lui Dominic Sivitilli, student absolvent în neuroștiințe comportamentale și astrobiologie, care va prezenta cercetarea la o conferință.
7. Sunt contorsioniste incredibile
Caracatițele adoră să se ghemuiască într-un spațiu strâmt pentru protecție. Locuri care nouă ni s-ar părea complet claustrofobe sunt exact genul de spații pe care le adoră aceste nevertebrate moi. Și din moment ce nu au oase de care să își facă griji, gama de locuri prin care o caracatiță se poate strecura este limitată de singurul lucru rigid din corpul său: ciocul. Dacă ciocul încape, și restul caracatiței va încăpea.
Strecuratul sub stânci sau în crăpături este mecanismul natural de evadare al unei caracatițe, dar uneori abilitățile lor de contorsioniste sunt uluitoare. De exemplu:
Caracatițele sunt renumite pentru capacitatea de a se strecura în sticle de bere sau de a evada prin deschideri o mică fracțiune din dimensiunea lor. Dacă ai grijă de o caracatiță, este înțelept să îți amintești aceste abilități de artist al evadării. De fapt, The New York Times a relatat despre o caracatiță pe nume Inky care a evadat dintr-un acvariu din Noua Zeelandă. Inky avea aproximativ dimensiunea unei mingi de fotbal, iar această creatură vicleană se pare că s-a strecurat printr-un mic spațiu în partea superioară a acvariului său, s-a târât pe o podea și a alunecat pe o țeavă de scurgere, care a aruncat-o într-un golf.
„Există multe specii de caracatițe, iar majoritatea nu au fost niciodată văzute în viață în sălbăticie și cu siguranță nu au fost studiate”, spune Caldwell. Deci, dacă ceea ce știm despre ele până acum este atât de spectaculos, imaginați-vă ce fac acolo chiar acum și pe care încă nu am văzut-o!
