Când eram copil, îmi plăcea să stau întins pe podeaua camerei de zi și să răsfoiesc revistele de design și arhitectură ale mamei mele. Era decorator de interioare, cum erau cunoscute la acea vreme, și era abonată la Architectural Forum și la reviste mai populare precum House and Home, House Beautiful și Better Homes and Gardens (BHG). Le-am păstrat pe toate, furând idei până în anii ’90, când am considerat în sfârșit că ocupă prea mult spațiu și le-am aruncat. Am regretat decizia aceea de atunci.
Majoritatea acelor reviste au dispărut acum, dar BHG supraviețuiește și prosperă. Este acum deținută de aceeași companie care publică PlanetaNoastra, așa că am întrebat dacă aș putea să scormonesc prin arhive, căutând casele mici și ideile de design pe care le-am iubit atât de mult, cu zeci de ani în urmă.
De ce este relevant acest lucru astăzi și pe PlanetaNoastra? Am susținut adesea că designul bun este aproape prin definiție sustenabil, deoarece, așa cum a remarcat regretatul Lance Hosey în Forma Verde:
Numerele BHG au fost toate scanate, așa că am început să sap. În 1968, BHG a comandat șase proiecte de la arhitecți rezidențiali ai vremii, și toate sunt interesante. Dar unul, în special, mi-a atras atenția.
Camera de familie (imaginea de sus) avea un scaun clasic Eames Lounge care este încă în producție—de fapt, aproape fiecare piesă de mobilier prezentată este încă în producție—și o pereche de scaune Bertoia Diamond, toate așezate pe un covor portocaliu pufos, cu un Josef Albers pe perete. Am fost intrigat de bucătărie, care era atât deschisă, cât și separată, și de pereții interiori din cărămidă, și am decis să investighez mai departe.
Nu am putut identifica tot mobilierul, așa că am postat imaginea pe Twitter și am primit un răspuns rapid de la Emiliano Godoy, un designer mexican care lucrează la proiecte de design de mediu și social și care se pricepe la mobilierul de la mijlocul secolului: „Scaunele sunt scaunele T de Katavolos, Littell și Kelley pentru Laverne. Măsuța laterală Petal de Schultz pentru Knoll și cuierul Thonet sunt, de asemenea, în această listă de staruri!”
Cuierul Thonet pare deplasat alături de tot acest mobilier modern, dar Thonet este îndrăgit de arhitecți. Scriu acest articol stând pe un scaun Thonet No. 30 Bentwood pe care Le Corbusier îl folosea peste tot și pe care familia mea îl detestă—copiii cad prin spătar, este incomod și nu îl poți împinge sub masă, așa că câinii sar pur și simplu când nu ești atent. Dar, evident, oricine a ales mobilierul pentru acea randare se pricepea. Deci, cine a făcut asta?
Planul casei este creditat unui arhitect pe nume Y.C. Wong, AIA. Potrivit necrologului său din Chicago Tribune, publicat în 2000, a fost „un arhitect riguros din Chicago, remarcat pentru atriile care îi caracterizau proiectele”. A lucrat pentru mari moderniști precum Skidmore, Owings and Merrill și CF Murphy (ulterior Murphy Yahn).
Vedeți toate acestea și mai mult în această casă din 1968. Lucrul minunat la planurile de case proiectate pentru reviste este că arhitecții nu trebuie să își facă griji pentru un client sau un amplasament specific; pot proiecta ceea ce consideră a fi cea mai bună casă posibilă. Și există multe de iubit la aceasta.
Casa nu are ferestre spre stradă; nu este nevoie de draperii. Intrarea se face prin atrium/curtea de intrare, care are ferestre mari spre camera de zi.
Ușa de la intrare din curte putea fi acționată cu un zăvor cu telecomandă. Astăzi am adăuga un interfon video Ring și un cod pentru curieri; nu ne-am face griji pentru hoții de pachete aici.
Camera de zi din „Zona de Locuit pentru Adulți” are un mobilier destul de minunat. Am recunoscut taburetele Mies van der Roe și lampa Arco de podea, Albers-ul de pe perete și scaunul balansoar Thonet care chiar nu se potrivește deloc aici. Emiliano Godoy a completat restul:
Observați cum pereții sunt din cărămidă. Wong a construit multe dintre casele sale cu tehnologie comercială; aici, avem un zid cu cavitate cu izolație între două rânduri de cărămidă. Tavanul/acoperișul este făcut din beton prefabricat. Carbonul încorporat nu era o problemă în 1968 și cu siguranță va fi solid și necesită întreținere redusă. Potrivit BHG, arhitectul a construit câteva dintre acestea, și „raportează că rezultă economii substanțiale de costuri”. Pardoselile sunt din gresie sigilată de carieră.
Casa are un plan cu etaj divizat (back split) pentru un teren în pantă, așa că coborâți o jumătate de nivel către celelalte spații de locuit. Acest nucleu de serviciu mi-a atras atenția: ne-am certat de ani de zile despre beneficiile bucătăriilor deschise versus cele închise; Eu o prefer pe ultima dar majoritatea cititorilor noștri o preferă pe prima. Aceasta este ambele! Există un layout eficient în formă de U, încă cea mai bună care există, o spălătorie și o baie, cu fața spre un blat de luat masa, care poate fi închis cu uși glisante.
Nivelul superior este un simplu spațiu cu 3 dormitoare, 2 băi—standardul modern. Dar observați cum toaleta este separată de zona chiuvetei… un aranjament mult mai sănătos.
Apoi apare întrebarea: Cine a ales mobilierul? Desenele sunt creditate Carlos Diniz Associates, care se dovedește a fi o altă firmă foarte importantă. Potrivit biografiei sale, Diniz, care a murit în 2001, a fost staționat în Italia imediat după Al Doilea Război Mondial și a scris: „Nu a durat mult până când splendorile arhitecturale ale Veneției și-au făcut magia asupra mea și am început să le schițez cu sârguință.” A studiat arta și a devenit ilustrator, și a fost angajat de Victor Gruen, inventatorul centrului comercial american (shopping mall), în 1952; s-ar putea foarte bine să fi făcut toate acele desene fabuloase ale centrelor comerciale care sunt în noua carte a Alexandrei Lange, „Meet Me by the Fountain.” Și-a deschis propriul birou în 1957.
Nu este de mirare că acest articol atrage atâta atenție. Aveți un arhitect talentat care a proiectat 45 de case în zona Chicago, alături de un ilustrator care a devenit o superstar în industrie și care, bănuiesc, avea ochi pentru mobilierul modern clasic.
Lucrurile s-au schimbat cu siguranță într-o jumătate de secol. Intrarea prin atrium ar putea părea o problemă de securitate pentru unii, camera de zi ar putea părea superfluă, garajul pe lateral necesită mult spațiu și mă îndoiesc că betonul și cărămida ar fi rentabile astăzi. Dar bănuiesc că ar fi în continuare o bucurie să locuiești acolo, mobilierul ar putea valora mai mult decât casa și totul va dura pentru totdeauna—acesta este designul durabil. Și planul acelei bucătării merită cu siguranță să fie revăzut.
