Este dificil să adopți o filosofie neobișnuită de parenting atunci când nimeni altcineva nu o înțelege.
Copiii Americii sunt prizonieri ai temerilor părinților lor. Lumea exterioară este percepută ca fiind atât de amenințătoare și periculoasă încât copiii sunt ținuți la îndemână, întotdeauna supravegheați, protejați de pericole potențiale. Acest lucru vine cu prețul propriei independențe a copiilor. Dezvoltarea naturală, instinctivă, adecvată vârstei este încetinită de insistența părinților de a fi întotdeauna prezenți.
O reacție împotriva hiper-parenting-ului a dus la o serie de critici proeminente, cum ar fi recentul articol al lui Mike Lanza pentru TIME, „Pledoaria Părintelui Anti-Elicopter”, blogul Free-Range Kids al lui Lenore Skenazy și cartea bestseller a fostei decane de la Stanford, Julie Lythcott-Haims, „Cum să crești un adult”. Experții le spun acum părinților să o lase mai moale, să se retragă, să respire. „Este cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru copilul tău”, spun ei.
În teorie, da, așa este. Are sens perfect ca un copil independent să se descurce mai bine în navigarea unei lumi imprevizibile și neiertătoare decât unul al cărui părinți cositori de gazon i-au netezit calea și au îndepărtat orice obstacol din drum.
Există, totuși, o problemă. Lumea reală este un loc foarte diferit de forumurile online sigure unde scriitori (inclusiv eu) argumentează importanța lăsării copiilor să fie copii.
Este dificil să creezi o comunitate singur, să te simți ca o voce izolată în lupta pentru a elibera copiii de constrângerile parentale. Când nimeni altcineva nu-și trimite copiii peste stradă în parc să se joace sau nu le permite să meargă singuri la școală, poate fi un drum solitar de parcurs.
Alexandra Lange a abordat acest aspect într-un articol interesant pentru New Yorker, intitulat „Ce ar fi nevoie pentru a elibera copiii americani”. Ea scrie:
Lange susține că spațiile publice trebuie să se schimbe înainte ca parenting-ul „liber” (free-range) să poată deveni un obiectiv realist pentru toate familiile, precum și o normă culturală. Este un lucru să ai o abordare non-intervenționistă acasă, dar este cu totul altceva când copiii pleacă de acasă și ajung într-o lume care nu împărtășește filosofia părinților lor, sau chiar nu o respectă sau nu o înțelege deloc.
Lange are absolută dreptate. Când părinții se uită nostalgic la propriile copilării inconștient „libere” (free-range), copiii nu erau niciodată singuri. Grupurile de prieteni erau o certitudine. Copiii rătăceau în grupuri, protejați și distrați de numărul mare. Adulții știau că copiii vor fi liberi, că alți părinți aveau grijă de acei copii, că mașinile mergeau mai încet și aveau grijă la micii rătăcitori.
Care este soluția?
Crearea infrastructurii pentru a găzdui joaca „liberă” (free-range) poate suna ca un oximoron, dar este absolut necesară și ar trebui luată în considerare de către planificatorii de orașe și localități. Prin delimitarea spațiilor în cartiere unde copiilor li se permite să se joace liber, sălbatic și imaginativ, și unde părinții se pot relaxa știind că copiii lor sunt bine, aceștia chiar o vor face.
Cultura din jurul jocului trebuie să se schimbe, de asemenea, părinții devenind mai încrezători în alți părinți pentru a supraveghea, mai puțin temători de scenarii de cel mai rău caz și mai încrezători în capacitatea propriului copil de a se îngriji singur.
În cele din urmă, mașinile trebuie să încetinească. Mașinile sunt mult, mult mai înfricoșătoare decât potențialii răpitori, deoarece ele însele sunt ucigași giganți, în mișcare. Un copil mic nu are nicio șansă împotriva unei mașini care gonește pe o stradă rezidențială cu 30 de mile pe oră (50 km/oră). Numai acest lucru ar putea fi cel mai mare factor de descurajare pentru a lăsa copiii singuri afară.
Aceste schimbări nu se vor întâmpla peste noapte, dar cu cât mai mulți părinți le adoptă, își unesc forțele și pun presiune pe planificatori să ia în considerare dreptul copiilor de a se juca, cu atât mai repede se vor întâmpla.
