`
O postare recentă care argumenta împotriva `demolării propuse a unui clasic brutalist din Scoția` a atras o mulțime de critici în comentarii și pe Twitter. Chiar `chiar Elizabeth Waddington de la PlanetaNoastra,` consultant în sustenabilitate și expert în grădinărit, a remarcat că „a argumenta că Centrul Orașului Cumbernauld ar trebui salvat denotă o lipsă totală de înțelegere a realității de la fața locului. Și, de asemenea, o lipsă de înțelegere a costurilor de mediu ale renovării masive care ar fi necesare.” Ea a continuat:
Waddington este în Scoția, iar eu nu, și trebuie să mă bazez pe expertiza și locația ei. Dar am o reacție reflexă automată la demolarea oricărei clădiri, în special a uneia brutaliste din anii cincizeci și șaizeci. Voi încerca să-mi susțin punctul de vedere cu o privire asupra renovării Fabricii de Zahăr Znin din Varșovia, Polonia.
Era, fără îndoială, într-o stare mult mai proastă decât Centrul Orașului Cumbernauld și a fost proiectată pentru producția de zahăr, nu pentru oameni. Dar oamenilor le place căldura cărămizii și, aparent, detestă răceala betonului. Așa că, deși Centrul Orașului avea de fapt un program conceput în jurul oamenilor, era prea urât pentru a fi locuit.
Țevi, oțel ruginit expus, cărămidă veche – ce ai putea iubi la asta? Totuși, o clădire într-o stare mult mai proastă a fost transformată frumos pentru alte utilizări și a primit o a doua viață. Deci, primul meu punct este că oamenii lasă aversiunea lor față de brutalism să le înnegurească judecata. Datorită cantităților vaste de beton folosite în aceste clădiri brutaliste, ele sunt ultimele de acest fel; nimeni nu ar putea face asta astăzi. Pierderea fiecăreia dintre ele ar trebui luată în considerare cu atenție.
Al doilea motiv pentru care luptăm să salvăm clădirile mai vechi este mult mai important; este din cauza carbonului inițial emis la construirea înlocuitorului clădirii demolate. Avem un buget de carbon sub care trebuie să ne menținem pentru a menține încălzirea globală sub 2,7 grade Fahrenheit (1,5 grade Celsius) și fiecare kilogram sau livră de CO2 adăugat în atmosferă contravine acestui buget.
Acesta este motivul pentru care spun reflexiv că primul lucru pe care ar trebui să-l facem este să nu construim nimic, iar următorul este să utilizăm activele existente sau, `așa cum a spus Consiliul Mondial pentru Clădiri Verzi,` să „punem sub semnul întrebării necesitatea utilizării materialelor, luând în considerare strategii alternative pentru a oferi funcția dorită, cum ar fi creșterea utilizării activelor existente prin renovare sau reutilizare.”
Cealaltă problemă care rezultă din curba de atenuare de 1,5 grade Celsius și despre care se vorbește rar este „valoarea în timp” a carbonului. Datorită acelui buget sau plafon de carbon, carbonul economisit acum este mai valoros decât carbonul economisit mai târziu. Emisiile inițiale contează mult mai mult decât emisiile operaționale, deoarece este acel „râgâit” mare de carbon care are loc acum. După cum a scris arhitectul Larry Strain,
Nu sunt singur în a trebui să-mi justific apărarea Centrului Orașului Cumbernauld. Am aflat despre el de la istoricul de arhitectură Barnabas Calder, care a primit și el critici serioase pentru apelul său la conservarea sa. El admite că astăzi este o harababură. Într-un articol intitulat „Ce ar trebui să facem cu „cea mai urâtă clădire din Marea Britanie”?” în Architects Journal, Calder scrie: „Mulți sau majoritatea locuitorilor locali, pe bună dreptate, văd rămășițele neglijate și urâte ca pe un experiment eșuat și un simbol al neglijenței sistemice față de problemele lor economice și sociale. Pentru mulți, demolarea și înlocuirea reprezintă o investiție binevenită, orientată spre viitor, într-un oraș care cu siguranță are nevoie de ea și are tot dreptul la ea.”
Dar el continuă să argumenteze că orice înlocuire a acestei clădiri ar implica o mulțime de beton nou și o mulțime de emisii noi. Surprinzător, deși este autorul unei cărți numite „Beton Brut: Frumusețea Brutalismului„, el consideră acel aspect de importanță secundară.
Nu sunt încă dispus să fac compromisuri la fel de mult ca Calder. Din nou, privesc munca lui Marek Bulak și Piotr Grochowski în Varșovia, transformând o veche fabrică de zahăr într-o minune. Timp de mulți ani, oamenilor nu prea le-au plăcut vechile fabrici de cărămidă din anii 1890; le aminteau de vremuri mai grele. Marea majoritate dintre ele s-au pierdut și puținele care au rămas devin repere urbane iconice. Cine știe dacă Centrul Orașului Cumbernauld nu ar putea deveni într-o zi la fel de iconic; cu siguranță nu vom afla dacă îl dărâmăm pur și simplu.
`
