Își plâng animalele morții?
Exemple de comportament similar doliului abundă în lumea animală. Ciorile, care formează legături de pereche pe viață, se adună lângă corpurile celor decedați, plonjând și coborând în zbor și emițând un strigăt care cheamă și alte păsări.
Există relatări despre cimpanzei și alte primate care refuză să lase jos corpurile puilor morți și le țin zile întregi, chiar și după ce a început descompunerea. Într-un caz din Guineea, o mamă și-a purtat puiul timp de 68 de zile. Oamenii de știință au observat bonobo lovindu-și pieptul celor decedați, elefanți zăbovind lângă corpurile membrilor turmei decedați și pisici și câini refuzând mâncarea atunci când moare un alt animal de companie.
Și alte mamifere par să își plângă pierderea celor dragi. Balenele sunt cunoscute pentru faptul că își transportă puii decedați după ce aceștia mor. O mamă orcă — cunoscută sub numele de Tahlequah — a dus acest lucru la extrem, purtându-și puiul mort timp de 17 zile pe o distanță de peste 1.600 de kilometri lângă Puget Sound. Când puiul a murit prima dată, un locuitor din Insula San Juan a observat alte șase orci femele îndoliate alături de mamă. „Pe măsură ce lumina scădea, am putut să le privesc continuând ceea ce părea a fi un ritual sau o ceremonie”, a declarat locuitorul pentru Centrul pentru Cercetarea Balenelor. „Au rămas centrate exact în raza de lună, chiar și pe măsură ce aceasta se mișca. Lumina era prea slabă pentru a vedea dacă puiul era încă ținut la suprafață. A fost atât trist, cât și special să fiu martor la acest comportament.”
Un astfel de comportament seamănă mult cu doliul, dar știința ne spune adesea că există un scop evolutiv sau adaptativ în spatele unor astfel de acțiuni.
Animalele, la fel ca oamenii, sunt creaturi sociale. Formează relații unii cu alții și, la un moment dat, moartea pune capăt acestor relații. „Sunt legați ca și noi”, a declarat Barbara King, autoarea cărții „How Animals Grieve” (Cum își plâng animalele morții), pentru revista Time. „Suntem cu toții adaptați social și, în multe privințe, creierele noastre sunt chiar conectate similar. De ce nu și-ar plânge animalele morții?”
Dovezile se adună
Studiile cerebrale par să consolideze argumentul pentru doliul animal. Doliul uman este facilitat de cortexul frontal, nucleul accumbens și amigdala, iar noi împărtășim această anatomie de bază cu multe alte animale. Unii cercetători cred că, dacă animalele își plâng morții, mecanismele implicate ar putea fi precursorii evolutivi ai propriului nostru proces de doliu.
Există chiar și unele dovezi științifice că animalele ar putea suferi un doliu. Cercetătoarea primatelor Anne Engh a colectat mostre fecale de la un grup de babuini din Botswana după ce au fost martorii uciderii unuia dintre ei de către un prădător. Ea a testat mostrele pentru niveluri crescute de markeri de stres glucocorticoid (GC) și a constatat că aceștia erau ridicați timp de până la o lună după atac. Nivelul era cel mai mare la babuinii care aveau legături familiale sau sociale strânse cu victima.
Dar, în ciuda unor astfel de dovezi — precum și a relatărilor personale împărtășite de biologi, îngrijitori de la zoo și proprietari de animale de companie — chiar și susținătorii teoriei doliului animal sunt precauți în a trage concluzii deocamdată.
King subliniază că ciorile ar putea să își plângă morții, dar la fel de bine ar putea investiga cadavrul pentru a afla ce l-a ucis. Deși unele primate își poartă puii morți perioade lungi de timp, aceleași animale au fost observate și împerechindu-se, ceea ce nu se potrivește cu ideea umană de doliu.
Deocamdată, este prea devreme pentru a spune dacă animalele își plâng cu adevărat morții sau dacă pur și simplu antropomorfizăm și catalogăm comportamentul lor drept doliu.
