Săptămâna trecută, dezvoltatorul din spatele controversatei conducte Keystone XL a renunțat la proiectul de 8 miliarde de dolari care urma să transporte 830.000 de barili de țiței din nisipuri petrolifere pe zi din Alberta, Canada, către SUA. În aceeași zi, a fost emis un comunicat de presă prin care se afirma că cei mai mari producători de nisipuri petrolifere din Canada au format o alianță pentru a ajunge la emisii net zero de gaze cu efect de seră din operațiunile cu nisipuri petrolifere până în 2050.
„Canadian Natural Resources, Cenovus Energy, Imperial, MEG Energy și Suncor Energy au anunțat astăzi oficial inițiativa Oil Sands Pathways to Net Zero. Aceste companii operează aproximativ 90% din producția de nisipuri petrolifere a Canadei”, se arată în comunicatul de presă. „Scopul acestei alianțe unice, lucrând colectiv cu guvernele federal și al Albertei, este de a atinge emisii net zero de gaze cu efect de seră (GES) din operațiunile cu nisipuri petrolifere până în 2050 pentru a ajuta Canada să-și îndeplinească obiectivele climatice, inclusiv angajamentele din Acordul de la Paris și aspirațiile net zero pentru 2050.”
Planul este să colecteze tot dioxidul de carbon din operațiunile lor și să-l transporte prin conducte către „un centru de sechestrare a carbonului”, unde va fi introdus într-un sistem de Captare, Utilizare și Stocare a Carbonului (CCUS). Există, de asemenea, planuri de a experimenta cu „hidrogen curat, îmbunătățiri ale proceselor, eficiență energetică, înlocuirea combustibililor și electrificare”.
Toate acestea sună ca o afacere foarte mare, „fără precedent”, dacă ascultați comunicatul de presă. Totuși, în ziarul național al Canadei, The Globe and Mail, abia a apărut știrea, înghesuită în a doua jumătate a unei povești care începe cu hidrogenul mai la modă. Este greu să găsești pe cineva care să acopere subiectul.
Probabil că asta se întâmplă pentru că este o grămadă uriașă de greenwashing lipsit de sens.
Motivul cheie pentru toată ignorarea și ridicarea din umeri este sintagma din comunicatul de presă unde vorbesc despre „emisiile din operațiunile cu nisipuri petrolifere”. Acestea sunt ceea ce se numesc emisii Scope 1, definite de EPA ca „emisii directe de gaze cu efect de seră (GES) care provin din surse controlate sau deținute de o organizație (de exemplu, emisii asociate cu arderea combustibililor în boilere, furnale, vehicule)”. Emisiile Scope 2 sunt „emisii indirecte de GES asociate cu achiziția de electricitate, abur, căldură sau răcire” – nu la fața locului, dar implicate direct în operațiuni.
În cazul nisipurilor petrolifere, asta înseamnă toți combustibilii fosili arși pentru a fierbe bitumul sau orice altă metodă folosesc pentru a separa țițeiul de nisip. Este mult mai bine decât era înainte, dar este încă de până la trei ori mai mare decât sursele convenționale de țiței.
Ignoră total Scope 3, arderea efectivă a combustibililor fosili în mașini sau oriunde altundeva este folosit. Conform celebrului Raport Carbon Majors pe care toată lumea îl citează atunci când vrea să dea vina pe 100 de companii pentru 70% din emisiile globale, emisiile Scope 3 reprezintă 92,6% din emisiile lor totale. Emisiile Scope 1 și 2 vor fi mult mai mari pentru nisipurile petrolifere, deoarece producția lor are o amprentă atât de mare, dar Scope 3 va rămâne proporția majoră a amprentei lor.
Dar dacă Canada chiar își va îndeplini angajamentele de la Paris asumate de guvernul canadian, nu poți ignora Scope 3.
Comunicatul de presă menționează că proiectul „este ambițios și va necesita investiții semnificative din partea industriei și a guvernului pentru a avansa cercetarea și dezvoltarea de noi tehnologii emergente”. Asta se întâmplă pentru că tehnologia CCUS la această scară nu există, iar acele companii care se plâng atât de mult de subvențiile verzi doresc acum subvenții verzi.
În loc să investească în asta, guvernul trebuie să investească în a-i scoate pe oameni din camioanele și casele cu combustibil pe benzină – lumea trebuie să înceteze să cumpere ceea ce vând companiile de nisipuri petrolifere. Piața lor trebuie să dispară și este probabil că așa se va întâmpla.
Industria spune că, chiar dacă mașinile devin electrice, va exista în continuare o piață pentru produsele lor, menționând că „chiar și mașinile electrice au nevoie de lubrifianți”. Și apoi, desigur, sunt materialele plastice. Dar aceasta este o fracțiune minusculă din ceea ce este ars în motoare și furnale, și de ce ar folosi cineva un țiței printre cele mai scumpe din lume, al cărui preț probabil că se va dubla dacă adăugați captarea carbonului, acestea sunt procese costisitoare.
Consensul raportului Agenției Internaționale pentru Energie a fost că la un moment dat, singurii care vor extrage țiței vor fi Saudiții, pentru că al lor este cel mai curat și cel mai ieftin și au mai mult decât suficient pentru toate nevoile noastre de lubrifianți și plastic ne-unică folosință. SUA va continua, fără îndoială, să extragă din motive de „securitate energetică”. Dar aproape toți ceilalți vor fi scoși de pe piață din cauza prețului, într-o lume inundată de producție, dar cu un consum semnificativ mai mic.
Poate că întregul consorțiu „cale către net zero” a fost doar o manevră publicitară pentru a minimiza daunele anulării Keystone XL. Poate că ei continuă să creadă că, atâta timp cât lumea ignoră diferența dintre Scope 1 și Scope 3, pot ignora 80% din emisiile lor și nimeni nu va observa.
Dar așa cum a remarcat colegul meu Sami Grover, decizia recentă a instanței care ordonă Royal Dutch Shell să-și reducă emisiile de dioxid de carbon cu 45% până în 2030 față de nivelurile din 2019 „se aplică nu doar operațiunilor proprii ale Shell, ci și emisiilor provenite din arderea produselor lor” – asta înseamnă Scope 3. Singura modalitate de a face asta este să încetezi să vinzi produsele respective.
Activista canadiană Tzeporah Berman a numit această alianță „absurdă”. Eu am numit-o „lipsită de sens”. Se pare că toți ceilalți o ignoră pur și simplu. Aceasta ar fi putut fi o abordare mai bună pentru PlanetaNoastra.











