Se întâmplă ceva ciudat în Marea Britanie natală. Când am părăsit acele țărmuri în 2006, chiar simțeam că țara a depășit un moment critic în ceea ce privește politica climatică. După decenii de lupte în mare parte partizane despre dacă criza climatică este reală, a existat în sfârșit un consens general că, da, criza este reală și, da, țara ar putea face ceva în legătură cu ea.
Ceea ce a urmat a fost un deceniu de progrese deloc nesemnificative (deși nici suficiente). Energia eoliană offshore a decolat ca o rachetă. Energia produsă pe bază de cărbune a început să fie înlocuită de energia solară. Și în timp ce întrebările au rămas nerezolvate pe tot felul de subiecte, de la energia din biomasă la boom-ul SUV-urilor, emisiile de carbon pe cap de locuitor au scăzut la niveluri nemaivăzute de la epoca victoriană.
Acum însă, pe măsură ce Marea Britanie se pregătește să găzduiască discuțiile climatice COP26, este clar că o nouă formă de opoziție partizană își ridică capul problematic. În timp ce negarea climatică directă a devenit un element marginal în comparație cu situația de aici, din Statele Unite, există un cor crescând de voci care se angajează în ceea ce futuristul Alex Steffen a numit retorica „amânării prădătoare”.
Într-un fir care a circulat în colțul meu de Twittersphere, Dr. Aaron Thierry a arătat cum presa britanică promovează cu bucurie o gamă diversă de comentatori, fiecare cu un unghi specific asupra motivului pentru care Marea Britanie nu ar trebui să meargă prea departe sau prea repede în cursa către zero emisii.
Într-un fel, optimistul din mine ar dori să vadă asta ca pe un progres. La urma urmei, am trecut de la „clima s-a schimbat dintotdeauna” și „e din cauza petelor solare”, la acceptarea faptului că problema este reală. Problema este că acceptarea faptului că o problemă este reală înseamnă puțin, cu excepția cazului în care ești dispus să te confrunți exact cu cât de gravă este și apoi să îți dai seama ce ești dispus să faci în legătură cu ea.
Având în vedere că Amazonul a devenit o sursă netă de carbon și marile orașe ale lumii sunt amenințate de creșterea nivelului mării, ai crede că o acceptare a faptului că criza este reală ar fi însoțită de o conștientizare – atât morală, cât și economică – că nu ne putem permite absolut deloc să nu facem tot ce putem pentru a aborda problema.
Și totuși, așa cum a subliniat Dr. Thierry, vocile amânării au o mulțime de argumente la îndemână:
- China trebuie să acționeze prima.
- Marea Britanie va fi dezavantajată dacă merge prea departe, prea repede.
- Cetățenii individuali trebuie să își asume responsabilitatea, mai degrabă decât ca guvernul să dicteze.
- Vom rezolva asta prin inovație tehnologică, așa că nu este nevoie de sacrificii excesive acum. (Vă amintiți zborul cu jet privat al lui Boris Johnson către un summit climatic?)
Chestia este că niciunul dintre aceste argumente nu are cu adevărat valoare într-o lume în care criza climatică se accelerează rapid. La urma urmei, este din ce în ce mai clar că lumea va trece la o economie cu zero carbon în deceniile următoare – ori asta, ori vom provoca atâtea daune ecosistemelor noastre încât economiile noastre se vor prăbuși oricum. Așadar, există un avantaj semnificativ pentru cel care acționează primul, demonstrând adevărată conducere. Iar această conducere nu se va întâmpla prin acte individuale de virtute personală, nici nu va veni din așteptarea unei soluții tehnologice care să ne salveze.
Este important de menționat că trecerea de la negare la amânare nu este în niciun caz evidentă doar în media din Marea Britanie. Max Boykoff, directorul programului de Studii de Mediu de la Universitatea din Colorado, Boulder, a coautorat recent un studiu care arată că reportajele media despre criza climatică au devenit din ce în ce mai precise din punct de vedere științific. Această îmbunătățire în ceea ce privește știința climatică a fost însă însoțită de o trecere către voci care dezbat și subminează măsurile politice cheie care ar fi necesare pentru a reduce efectiv emisiile:
În multe privințe, acest lucru atinge discuția permanentă dintre Lloyd și mine despre valoarea amprentei individuale de carbon. Pe de o parte, fiecare gram de carbon emis contează – și ar trebui să celebrăm eforturile de a renunța la combustibilii fosili și de a crea o cultură viabilă a alternativelor. Pe de altă parte, există un motiv pentru care companiilor petroliere le place să vorbească despre virtutea personală și responsabilitatea individuală. Asta pentru că ar prefera mult mai mult să aibă un mic contingent de ecologiști dedicați care fac tot ce pot pentru a trăi ecologic, decât să aibă un contingent mult mai mare de cetățeni preocupați, dar imperfecți, care cer încetarea vânzării de combustibili fosili.
Desigur, nu trebuie să fie o alegere „ori/ori”. Putem să ne plimbăm cu bicicleta și să cerem și o taxă pe carbon. Pentru a face acest lucru cu succes însă, trebuie să înțelegem tonul dezbaterilor publice care au loc – și motivația din spatele celor care le poartă.











