Aproximativ 6 milioane de lilieci americani au murit din cauza sindromului nasului alb de la apariția sa misterioasă în 2006, iar răspândirea rapidă a bolii încă amenință supraviețuirea unor specii. Dar dacă oamenii de știință au dreptate în legătură cu câțiva lilieci bruni mici din nord-estul S.U.A., ar putea exista în sfârșit o rază de speranță.
Un studiu nou din Vermont sugerează că până la 96% din liliecii bruni mici au supraviețuit iernii trecute în Peștera Aeolus, un adăpost important pentru lilieci, afectat de sindromul nasului alb (WNS) din 2008. După cum a relatat Associated Press, acesta este cel puțin al treilea caz cunoscut în care WNS pare să-și piardă influența asupra unei colonii de lilieci. Două peșteri din New York au arătat semne similare de recuperare, iar biologii din Vermont au descoperit recent că rata mortalității liliecilor din stat ar putea încetini.
Cercetătorii de la Peștera Aeolus au marcat cu emițătoare radio 442 de lilieci bruni mici înainte de începerea hibernării toamna trecută, apoi au instalat echipamente pentru a înregistra câți lilieci marcați au părăsit peștera după iarnă. Au detectat 43% dintre lilieci plecând primăvara, ceea ce ar depăși rata de supraviețuire tipică a speciei în cazul WNS. Dar, deoarece numai opt lilieci marcați au părăsit peștera pe timpul iernii – un simptom cheie al WNS – cercetătorii spun că dispozitivele lor de urmărire ar fi putut rata aproximativ 200 de supraviețuitori suplimentari.
„Dacă am văzut atât de mulți lilieci trecând prin peșteră la momentul potrivit și comportându-se în mod normal, este într-adevăr încântător”, a declarat pentru AP biologul de stat din Vermont, Alyssa Bennett.
Orice revenire reală este încă „la decenii distanță”, a remarcat Serviciul american pentru pești și animale sălbatice într-un tweet de luni. După descoperirea sa într-o peșteră din New York în urmă cu opt ani, WNS s-a răspândit în 25 de state americane și cinci provincii canadiene, adesea distrugând colonii întregi de lilieci într-o singură iarnă.
„Observăm cel mai abrupt declin al unui grup de specii din istoria înregistrată și se întâmplă chiar aici, în regiunea noastră”, a declarat biologul din Vermont, Scott Darling, într-o declarație de la începutul acestui an. „Mai multe specii, cum ar fi liliecii cu urechi lungi de nord, au dispărut practic în mai puțin de un deceniu și devenim din ce în ce mai sceptici că vor putea vreodată să se redreseze.
Cauzat de Pseudogymnoascus destructans, o ciupercă de peșteră necunoscută anterior științei, WNS nu pare să afecteze niciun alt animal decât liliecii care hibernează. Nu îi omoară direct, dar îi face să se trezească prea devreme din hibernare și să caute fără succes insecte pe timpul iernii. Numele său se referă la o pâslă albă distinctivă care crește pe nas, urechi și aripi liliecilor infectați.
Deși P. destructans era necunoscut înainte de WNS, este similar cu ciupercile care cresc pe lilieci în Europa fără să îi omoare. Aceasta sugerează că ar putea fi o specie invazivă în America de Nord, trimițând spori dintr-un continent unde liliecii au evoluat rezistență la unul nou, plin de gazde nefericite. Cu toate acestea, ciuperca s-ar putea să nu vizeze liliecii. Poate crește pe aproape orice sursă complexă de carbon care nu este prea caldă, iar deoarece hibernarea răcește corpul liliecilor, aceștia ar putea fi victime colaterale.
Acest lucru nu atenuează lovitura asupra populațiilor de lilieci, desigur, iar versatilitatea lui P. destructans înseamnă că este probabil imposibil de eradicat din peșteri – chiar și după ce toți liliecii au dispărut. Cu alte cuvinte, faptul că nu depinde de lilieci pentru a supraviețui ar putea face-o și mai periculoasă pentru lilieci.
Peștera Aeolus are o poartă prietenoasă cu liliecii, dar indicatoarele avertizează vizitatorii că deranjarea liliecilor poate duce la amendă.
Nu este clar cum se răspândește WNS de la o peșteră la alta, dar oamenii de știință cred că a invadat pentru prima dată S.U.A. prin spori care s-au lipit de încălțămintea sau hainele speologilor care călătoriseră în Europa. Acesta este motivul pentru care zone întinse de peșteri din S.U.A. au acum covoare de dezinfectare sau sunt pur și simplu închise publicului. De exemplu, fiecare peșteră și mină din Regiunea de Sud a Serviciului forestier al S.U.A. va rămâne închisă până în 2019.
Cu toate acestea, dacă liliecii din Europa au dezvoltat rezistență la ciuperci înrudite, ar putea exista o șansă pentru adaptări similare în America. Întrebarea este dacă acest lucru se poate întâmpla suficient de repede pentru a salva speciile de la extincție. WNS nu numai că decimă unele specii deja pe cale de dispariție, cum ar fi liliecii gri și liliecii din Indiana, dar ar putea forța în curând o specie anterior stabilă, liliacul cu urechi lungi de nord, să se alăture listei speciilor pe cale de dispariție din S.U.A.. Această urgență inspiră o serie de cercetări asupra WNS, în special asupra motivelor pentru care unii lilieci reușesc să supraviețuiască bolii și cum alții ar putea urma exemplul lor.
„Nu știu de ce acești lilieci sunt încă acolo, dacă este vorba de o reziliență pe care o au din anumite motive, fie comportamentală, fie genetică, sau dacă au pur și simplu noroc”, a declarat pentru AP Jeremy Coleman, coordonatorul WNS de la Serviciul american pentru pești și animale sălbatice. „Încep să cred, în ciuda pesimismului meu, că vedem ceva real și, sperăm, ereditar.”
