George Monbiot spune că nu îți stabilești ținte într-o situație de urgență, ci acționezi.
Este un an nou și predau design sustenabil la Universitatea Ryerson, în mare parte studenților de la design de interior, arhitectură și design urban, în anii III și IV. Cum am menționat anul trecut, de obicei folosesc petalele Provocării Clădirilor Vii sau cele 10 categorii ale programului britanic One Planet Living ca ghiduri.
Anul acesta, am aruncat toate acestea pe fereastră și m-am concentrat pe un singur lucru: carbonul. Ținta de 1,5 grade. De unde provin gazele cu efect de seră și cum ne reducem emisiile la jumătate până în 2030. Că, în calitate de designeri, ar trebui să se gândească la asta la fiecare lucru pe care îl fac. Repet mereu: 1,5 grade. 10 ani.
Dar există o problemă cu asta: nimeni nu face nimic. Toată lumea știe că există o țintă, dar toată lumea doar vorbește despre ea. Și în fiecare an, curba de atenuare devine mai abruptă, de la un cerc verde confortabil, dacă am fi început acum 20 de ani, la un pătrat albastru, la diamant negru dublu, și acum la o prăpastie insurmontabilă. Până când studenții mei vor practica și vor avea vreun control asupra situației, va fi timpul țintei, 2030, și va fi prea târziu.
George Monbiot, scriind în Guardian, recunoaște problema într-o postare intitulată Să abandonăm țintele climatice și să facem ceva complet diferit. Cea mai mare parte a articolului se referă la inadecvarea Comitetului pentru Schimbări Climatice (CCC) din Marea Britanie, despre care m-am plâns și eu. Dar continuăm:
Nu este doar ținta greșită, ci însăși noțiunea de stabilire a țintelor într-o situație de urgență.
Când pompierii ajung la o clădire în flăcări, nu își stabilesc o țintă de salvare a trei dintre cei cinci locuitori. Ei încearcă – conștienți că s-ar putea să nu reușească – să salveze pe toată lumea pe care o pot. Scopul lor este de a maximiza numărul de vieți salvate. În situația de urgență climatică, obiectivul nostru ar trebui să fie maximizarea atât a reducerii emisiilor, cât și a absorbției dioxidului de carbon deja prezent în atmosferă. Nu există un nivel sigur de încălzire globală: fiecare increment ucide.
Monbiot solicită Maximizarea, urmărindu-se cea mai înaltă ambiție posibilă, chiar acum. „Suntem cu toții familiarizați cu absurditățile culturii țintelor. Știm cum, în multe locuri de muncă, ținta devine sarcina.” El susține că țintele ne încurajează de fapt să ne subperformăm, mai ales dacă sunt la fel de departe ca 2050. „De îndată ce îți stabilești o țintă, te retragi din maximizare.” Monbiot conchide că trebuie să facem tot ce putem, chiar acum,
…. să explorăm fiecare sector economic în căutarea reducerilor maxime posibile de gaze cu efect de seră și a absorbției maxime posibile. Am ajuns la clădirea în flăcări. Singurul obiectiv uman și rezonabil este să salvăm pe toată lumea dinăuntru.
Este greu de imaginat că vom repara asta, mai ales că ultima șmecherie este să negi că ploaia acidă sau gaura de ozon au existat vreodată, ambele pe care le-am remediat de fapt prin legislație și reglementare. Și știu că devin mereu predicator când școala este în sesiune.
Dar George Monbiot are dreptate. Oricine înțelege știința și știe că se întâmplă acest lucru ar trebui să înceteze să mai vorbească despre faptul că avem zece ani pentru a atenua acest lucru sau chiar despre ținta de 1,5 grade. Trebuie să mergem pe maximizarea lui Monbiot și să facem tot ce putem chiar acum.
De aceea voi continua să încerc să trăiesc acel stil de viață de 1,5 grade chiar acum, pentru a da un exemplu pentru studenții mei la design și pentru a-i încuraja și pe ei să încerce.
Dar nu renunț la cafea!
