Cu mai puțin de 200 de ani în urmă, porumbeii călători erau cea mai răspândită pasăre din America de Nord, și posibil de pe Pământ. Numărul lor a ajuns la aproximativ 5 miliarde la apogeu, formând stoluri uriașe care se întindeau pe o lățime de până la 1,6 km și o lungime de 480 km. Puteau bloca soarele timp de zile întregi în timp ce zburau deasupra.
„Porumbelul era o furtună biologică”, a scris odată conservatorul Aldo Leopold. „Era fulgerul care juca între două potențiale opuse de intensitate intolerabilă: grăsimea pământului și oxigenul aerului. Anual, furtuna cu pene se înălța, cobora și străbătea continentul, absorbând fructele încărcate ale pădurilor și preeriilor, arzându-le într-o explozie de viață.”
Și apoi, în câteva decenii, totul s-a prăbușit. Una dintre cele mai de succes păsări de pe planetă a trecut de la miliarde la una, diminuându-se până la o ultimă supraviețuitoare pe nume Martha care și-a trăit întreaga viață în captivitate. A fost găsită moartă în cușca sa de la Grădina Zoologică din Cincinnati în jurul orei 13:00 pe 1 septembrie 1914, completând una dintre cele mai rapide și dramatice extincții observate vreodată de oameni.
Nu eram exact spectatori, desigur. Oamenii au vânat porumbeii călători până la extincție, bazându-se pe eroarea că nimic atât de abundent nu putea fi distrus de mâinile umane. Și acum, pe măsură ce trecem de cea de-a 100-a aniversare de când am fost demonstrați că ne-am înșelat în această privință, Martha a devenit mai mult decât ultima din specia sa – este o amintire simbolică pentru a nu mai face aceleași greșeli.
„Este o poveste avertizantă puternică că, indiferent cât de abundent este ceva – apă, combustibil sau ceva viu – dacă nu suntem buni administratori, îl putem pierde”, spune naturalistul Joel Greenberg, autorul cărții „A Feathered River Across the Sky: The Passenger Pigeon’s Flight to Extinction„. „Și dacă ceva la fel de abundent ca porumbelul călător poate dispărea în doar câteva decenii, ceva mai rar ar putea dispărea într-o clipă.”
Păsări de aceeași pene
Un singur porumbel călător ar fi putut arăta neremarcabil – cam ca o porumbelă de doliu mai mare, mai colorată – dar stolurile lor erau legendare. „Aerul era literalmente plin de porumbei”, a scris John James Audubon în 1813, descriind un zbor pe care l-a întâlnit în Kentucky. „Lumina de la amiază era obscurată ca de o eclipsă, excrementele cădeau în pete, nu neasemănătoare fulgilor de zăpadă care se topesc; iar zumzetul continuu al aripilor avea tendința de a-mi liniști simțurile la odihnă.”
Multe descrieri ale porumbeilor călători ar părea dubioase dacă nu ar fi atât de numeroase și consecvente. „Oamenii au scris peste 300 de ani în cinci sau șase limbi descriind aceste păsări care întunecau cerul deasupra marilor orașe din estul SUA și Canada”, spune Greenberg MNN. Stolurile umpleau pădurile în timp ce devorau ghinde și alune de fag, ajutând la răspândirea stejarilor albi și a fagilor, oferind în același timp o sărbătoare prădătorilor precum râșii, vulturii, vulpile, șoimii, nurcile, bufnițele și lupii.
Aceasta este o tactică cunoscută sub numele de „saturație a prădătorilor”, similară cu ceea ce fac cicadele. Prin inundarea periodică a unui habitat cu porumbei, specia și-ar putea satisface în mod sustenabil prădătorii. Toți, cu excepția unui singur prădător.
O pasăre în mână
Oamenii au vânat porumbei călători pentru hrană și pene cu mult înainte ca europenii să ajungă în America de Nord, dar ceva s-a schimbat în anii 1800. Tehnologia a transformat vânătoarea într-un măcel industrial, cu crescători de porumbei folosind telegraful pentru a urmări stolurile și calea ferată pentru a-și muta prada.
Oamenii au folosit tot felul de tactici maniacal pentru a ucide porumbeii, inclusiv arderea copacilor cu cuiburi, atragerea păsărilor cu cereale îmbibate în alcool, capturarea lor în plase uriașe și chiar atragerea lor cu porumbei captivi pe mici stâlpi – originea termenului „stool pigeon”. Pe lângă aceasta, tăietorii de lemne au redus și fragmentat zone de pădure de veche creștere până în anii 1880, oferindu-le porumbeilor mai puține locuri de refugiu.
Și când populațiile de porumbei au început să scadă, vânătorii au dat dovadă de încăpățânare.
„Au existat 600-3000 de vânători profesioniști care nu făceau altceva decât să urmărească păsările pe tot parcursul anului”, spune Greenberg. „Oamenii care le vânau știau că numărul lor scade, dar în loc să spună ‘hai să ne oprim’, le-au vânat mai intens. Spre sfârșit, au început pur și simplu să atace toate cuiburile. Au vrut să prindă ultima pasăre, să stoarcă ultimul bănuț din ele înainte să dispară.”
Ca și în cazul multora dintre problemele de mediu de astăzi, au existat, de asemenea, eforturi de a ascunde porumbeii dispăruți. „Oamenii inventau lucruri pentru a calma îngrijorările că numărul păsărilor scădea”, adaugă Greenberg. „Spuneau lucruri precum că păsările își clocesc ouăle pe tot parcursul anului, chiar dacă ele depuneau doar un ou pe an. Sau spuneau că păsările s-au mutat în America de Sud și și-au schimbat aspectul.”
Pentru oricine văzuse torrente de porumbei călători în anii 1860 și 1870, era greu de crezut că erau aproape dispăruți în anii 1890. După ce ultimii porumbei din Michigan au dispărut, mulți oameni au presupus că păsările s-au mutat mai departe spre vest, poate în Arizona sau Puget Sound. Chiar și Henry Ford a sugerat că întreaga specie a fugit în Asia. În cele din urmă, însă, negarea a făcut loc acceptării sumbre. Ultimul porumbel călător sălbatic cunoscut a fost împușcat la 3 aprilie 1902, în Laurel, Indiana.
Cântecul de lebădă al Marthaei
Trei stoluri de porumbei călători în captivitate au ajuns în anii 1900, dar cuștile au fost substituenți slabi pentru pădurile care găzduiau cândva până la 100 de cuiburi pe copac. Fără densitatea lor naturală a populației – sau standardele moderne de reproducere în captivitate – aceste păsări foarte sociale n-au avut nicio șansă. Două stoluri captive din Milwaukee și Chicago au murit până în 1908, rămânând doar Martha și doi masculi la Grădina Zoologică din Cincinnati. După ce acești masculi au murit în 1909 și 1910, Martha a fost „ultimul exemplar” din specia sa.
Numită după prima doamnă Martha Washington, Martha (în imagine) s-a născut în captivitate și și-a petrecut viața în cuști. Era o celebritate până la moartea ei, se pare la vârsta de 29 de ani. Suferise un accident vascular cerebral apoplectic cu câteva săptămâni mai devreme, necesitând construirea unui stâlp mai jos de către grădina zoologică, deoarece era prea slabă pentru a ajunge la cel vechi.
Corpul Marthaei a fost imediat congelat într-un bloc de gheață de 136 kg și transportat cu trenul la Smithsonian Institution din Washington, unde a fost conservat ca montură taxidermică și exemplar anatomic.
„În cazul porumbelului călător, era atât de clar că Martha era ultima din specia sa”, spune Todd McGrain, profesor de artă la Universitatea Cornell și co-creator al Lost Bird Project, care onorează păsările dispărute cu statui comemorative. „Este rar ca o specie să dispară astfel, în văzul publicului.”
Viața după extincție
Chiar mai rar decât a urmări dispariția unei specii este, totuși, a observa revenirea uneia. Și datorită unui efort de tip „Jurassic Park” cunoscut sub numele de Revive & Restore, susținut de Fundația Long Now din San Francisco, acest lucru ar putea avea loc într-o zi pentru porumbelul călător.
Revive & Restore nu este chiar „Jurassic Park”, totuși, și nu doar pentru că nu poate readuce un T-rex. Scopul său este de a readuce la viață specii dispărute mai recent și de a le readuce în sălbăticie, mai degrabă decât de a le aduna într-un parc tematic. Sperând să dea startul erei de-extincției cu un favorit al mulțimii, proiectul său principal este The Great Passenger Pigeon Comeback, care își propune să producă porumbei călători vii folosind genomul lor secvențiat împreună cu cel al porumbelului cu coada bandată înrudit.
„De-extincția nu este o știință ‘rapidă’”, scrie co-fondatorul Long Now, Stewart Brand, pe site-ul grupului. „Porumbeii călători, de exemplu, vor fi inițial crescuți în captivitate de grădinile zoologice, apoi plasați în păduri împrejmuite și apoi, în final, reintroduși în părți din habitatul lor original – pădurile de foioase din estul Americii. Înainte de a se întâmpla acest lucru, Serviciul american pentru pești și faună sălbatică și agențiile de reglementare din statele relevante vor trebui să accepte revenirea păsărilor.”
Ideea este intrigantă, dar mulți conservatoriști și pasionați de păsări sunt sceptici. Ar fi nevoie de un alt program de reproducere în captivitate, de exemplu, care poate fi dificil și costisitor chiar și în circumstanțe normale. Habitatele porumbeilor călători s-au transformat și ele de când i-au văzut ultima dată, ridicând întrebări cu privire la viabilitatea lor în sălbăticie (deși un studiu recent sugerează că ar putea supraviețui în stoluri mai mici). Și, mai larg, criticii spun că atracția de-extincției ar putea atenua respectul nostru pentru finalitatea extincției, făcând conservarea faunei sălbatice să pară mai puțin urgentă.
„Înțeleg perfect motivația”, spune McGrain, a cărui sculptură de porumbel călător (în imagine) face parte din expoziția Once There Were Billions de la Grădinile Smithsonian. „Sunt fascinat de porumbelul călător și de când eram copil. Visez la cum trebuie să fi fost să vezi acele stoluri. Dar am probleme reale cu asta ca inițiativă concentrată.”
Greenberg este și el precaut, subliniind că porumbeii călători reintroduși ar putea fi confundați cu porumbeii de doliu, care sunt vânați legal în SUA. Și chiar dacă vor prospera, adaugă el, va exista inevitabil o frecare cu oamenii. „Trăim într-o epocă în care jucătorii de golf se supără dacă o gâscă le face pe pantofi”, spune el. „Și există descrieri ale excrementelor [de porumbel călător] care cădeau ca zăpada. Era o altă epocă pe atunci. Caii erau peste tot. Cred că acum ne dezgustăm puțin mai ușor.”
Orice revenire a porumbelului călător este la decenii distanță, oferindu-ne timp să reflectăm la centenarul extincției sale fără să ne grăbim. Poate că vom readuce specia, dar acest lucru nu va fi de prea mare ajutor dacă încă nu am învățat lecția din pierderea ei.
Pământul este acum pe punctul unui eveniment de extincție în masă, care s-a întâmplat de cinci ori înainte, dar niciodată în istoria omenirii – și niciodată cu ajutorul omului. Criza în mare parte provocată de om ar fi putut crește deja rata de extincție naturală sau „de fond” de un factor de 1000. Animale emblematice precum tigrii, rechinii, gorilele și elefanții ar putea urma exemplul Marthaei dacă nu se face mai mult pentru a le proteja.
„Uitarea este primul pas către eliminarea completă a ceva din memoria colectivă culturală”, spune McGrain. „O societate care își amintește este o societate mai sănătoasă decât una care începe mereu de la zero. Am aplicat o mare parte din ingeniozitatea noastră modernă pentru a recolta acele păsări și am făcut-o fără să reflectăm asupra efectului pe care l-ar avea asupra păsărilor sau asupra ecosistemului mai larg. Cred că există o mare lecție în asta despre unde trebuie să ne aplicăm creativitatea și tehnologia noastră.”
