Când va apărea luna plină din această lună, va crea o iluzie optică ce i-a uimit pe privitori încă de pe vremea lui Aristotel. Așa cum se întâmplă la multe răsărituri de lună — dar mai ales la cele de lună plină — va părea bizar de mare când este aproape de orizont, apoi se va micșora pe măsură ce urcă.
Aceasta este „iluzia lunii”, și este totul în mintea ta. Luna nu-și schimbă mărimea, și deși distanța sa față de Pământ se modifică ușor în timp — producând ocazional o superlună, care chiar pare cu până la 14% mai mare decât de obicei — asta se întâmplă prea încet pentru a genera o transformare atât de dramatică într-o singură noapte.
Primele încercări de a explica iluzia lunii au dat vina pe atmosferă, presupunând că imaginea lunii este mărită de praful din aer, aproape de suprafața Pământului. Particulele de praf sunt cunoscute pentru a afecta culoarea apusurilor și răsăriturilor, la urma urmei, și pot chiar conferi o nuanță portocalie lunilor pline. Dar oamenii de știință și-au dat seama mai târziu că distorsiunea atmosferică nu este cauza; dimpotrivă, praful în suspensie ar trebui să facă luna să pară puțin mai mică atunci când este jos pe cer.
Dacă vrei o dovadă că iluzia lunii este pur psihologică, pur și simplu ține o riglă lângă lună când este aproape de orizont și din nou când este sus pe cer. Luna de jos s-ar putea să fi părut semnificativ mai mare, dar o riglă va arăta că diametrul său nu s-a schimbat. Camerele foto pot demasca, de asemenea, minciuna lunii: Această imagine cu expuneri multiple, de exemplu, urmărește mărimea constantă a satelitului stâncos pe măsură ce acesta răsare deasupra Seattle-ului.
Deci, ce se întâmplă? Când ne uităm la lună, razele de lumină reflectată produc o imagine de aproximativ 0,15 milimetri lățime pe retinele noastre. „Lunile de sus și lunile de jos produc același spot de dimensiuni”, scrie Tony Phillips de la NASA Science într-un material explicativ despre iluzia lunii, „totuși creierul insistă că una este mai mare decât cealaltă”.
Artiștii vizuali folosesc de mult timp perspectiva pentru a portretiza spațiul 3D pe o pânză 2D, iar psihologul Mario Ponzo a arătat acum un secol cum creierele noastre pot judeca greșit mărimea reală a unui obiect pe baza fundalului său. Cunoscută sub numele de „iluzia Ponzo”, aceasta este cauzată de cunoașterea noastră că obiectele îndepărtate par mai mici decât sunt în realitate. În GIF-ul animat din dreapta, bara galbenă superioară pare mai lată decât cea inferioară deoarece este „mai departe” pe șinele de cale ferată 2D, determinând creierele noastre să compenseze o distorsiune așteptată. La fel ca o lună sus și una jos, totuși, ambele au aceeași lățime, așa cum ilustrează liniile roșii verticale.
Elementele de suprafață precum copacii și clădirile ar putea imita acest efect cu luna, alături de un alt truc numit „iluzia Ebbinghaus„, care poate face obiectele să pară artificial de mari prin juxtapunerea lor cu obiecte mai mici. Dar există o problemă și cu aceste teorii. Piloții și marinarii văd adesea iluzia lunii chiar și atunci când orizontul este practic gol, sugerând că obiectele din prim-plan singure nu produc fenomenul.
Au fost propuse o mulțime de alte explicații de-a lungul anilor, inclusiv modelul „cerului turtit” (ilustrat în dreapta) și o iluzie de mărime cunoscută sub numele de „micropsie oculomotorie„. Deși multe dintre aceste teorii sunt plauzibile — și mai multe ar putea oferi răspunsul — știința încă nu a explicat pe deplin misterul vechi de milenii.
Pentru o prezentare animată edificatoare a eforturilor noastre de a înțelege iluzia lunii, urmăriți acest nou videoclip TED-Ed al educatorului științific Andrew Vanden Heuvel:
Și pentru a vedea imagini cu iluzia lunii în acțiune, urmăriți acest videoclip emoționant cu răsăritul lunii filmat în ianuarie 2013 de fotograful neozeelandez Mark Gee:
