Strămoșii lemurilor au ajuns în Madagascar în timpul Eocenului, posibil plutind din Africa pe covoare de vegetație. Liniile genealogice s-au diversificat mult în cei 50 de milioane de ani de atunci, evoluând în aproximativ 100 de specii, fiecare unică atât prin comportament, cât și prin înfățișare.
La fel ca multe specii native din Madagascar, însă, pierderea habitatului a făcut ca populațiile de lemuri să scadă drastic. Aproape toate speciile de lemuri au acum un statut amenințat pe Lista Roșie a Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii, făcând din această primată cel mai periclitat mamifer de pe Pământ.
Iată 10 specii de lemuri neobișnuite și frumoase care sunt în pericol.
Lemurul-șoarece brun
Lemurul-șoarece brun (Microcebus rufus) este printre primatele cu cea mai scurtă durată de viață, având o speranță de viață de doar șase până la opt ani în sălbăticie și 10 până la 15 ani în captivitate. Arată destul de diferit și față de multe alte specii de lemuri, cu coloritul dorsal maroniu-roșiatic și cel ventral alb (similar cu cel al unui șoarece, de unde și numele). Aceste mamifere nocturne locuiesc în pădurile tropicale din estul Madagascarului, unde sunt vulnerabile la dispariție din cauza pierderii habitatului cauzate de agricultura prin tăiere și ardere.
Lemurul comun brun
Lemurul comun brun (Eulemur fulvus) trăiește într-o mare varietate de tipuri de păduri, de la zone joase la munți, de la păduri sempervirente la păduri de foioase. Acest areal contribuie probabil la statutul său de specie vulnerabilă, spre deosebire de specie pe cale de dispariție sau critic pe cale de dispariție, ca multe dintre rudele sale lemuriene. Specia este în mare parte activă în timpul zilei, dar poate fi catemerală, ceea ce înseamnă că este activă la diferite ore din zi și noapte, în funcție de sezon și disponibilitatea luminii. Principala sa amenințare este distrugerea habitatului, rezultatul unei populații umane în creștere în Madagascar.
Aye-aye
Oamenii de știință au dezbătut dacă aye-aye (Daubentonia madagascariensis) era măcar un lemur până în 2008. Înainte de asta, a fost clasificat greșit în ordinul Rodentia, alături de castori, șoareci de casă și veverițe. Este faimos pentru înfățișarea sa ușor tulburătoare — degete lungi, irisuri gălbui, urechi goale și dinți asemănători rozătoarelor — dar și pentru tendința sa de a vâna prin ecolocație (ceea ce înseamnă că își lovește degetele lungi pe ramuri pentru a auzi dacă există larve în scoarță). Este, de asemenea, cea mai mare specie de primată nocturnă din lume, acum pe cale de dispariție din cauza pierderii habitatului și a capcanelor. Aceste animale sunt adesea ucise de localnici din cauza înfățișării lor înfricoșătoare.
Lemurul cu marcaj furcat
Asemanători ca înfățișare cu Petaurus breviceps (sugar gliders), lemurii cu marcaj furcat (Phaner) sunt numiți astfel după cele două dungi întunecate de pe fețele și capetele lor. Găsiți în petice de pădure în nordul, vestul și estul Madagascarului, sunt printre cei mai puțin studiați lemuri. Se știe, însă, că se deplasează alergând de-a lungul ramurilor inferioare, la aproximativ 10 picioare (trei metri) de sol. Pot sări până la 15 picioare (4,6 metri) când sar între copaci și peste 30 de picioare (nouă metri) când sar pe ramurile inferioare. Toate cele patru specii de lemuri cu marcaj furcat sunt pe cale de dispariție din cauza pierderii habitatului.
Sifaka diademă
Sifaka diademă (Propithecus diadema) provine dintr-un tip de lemur, aparținând genului Propithecus, numit după strigătul său de alarmă unic „shi-fak”. „Diadema” din numele său provine de la blana lungă, albă, care îi înconjoară caracteristic fața. Își petrece cea mai mare parte a vieții în coronamentul pădurilor din estul Madagascarului, coborând rar la sol. Locuitorii copacilor pot călători cu 18 mph (29 kph) prin coronament folosindu-și picioarele puternice, ideale pentru propulsia aeriană. Sifaka diademă este critic pe cale de dispariție din cauza distrugerii habitatului și a faptului că este uneori vânată de oameni pentru hrană.
Lemurul mangustă
Lemurul mangustă (Eulemur mongoz) este unul dintre doar doi lemuri găsiți în afara Madagascarului, fiind introdus pe Insulele Comore. Chiar și cu o distribuție mai largă, este încă limitat la o zonă minusculă din Madagascar și, prin urmare, este listat ca specie critic pe cale de dispariție. Lemurii mangustă, la fel ca lemurii comuni bruni, sunt catemerali. Cei doi împart uneori chiar și teritoriu. Coordonarea orelor de activitate îi ajută să evite conflictele și să-și împartă pașnic resursele din casele lor forestiere. Numărul exact de lemuri mangustă rămași în sălbăticie este necunoscut, dar există doar aproximativ 100 în captivitate.
Lemurul de bambus
Înainte de anii 1980, lemurii de bambus (Prolemur simus) erau cunoscuți sub numele de lemuri blânzi (chiar dacă sunt notoriu de agresivi în captivitate). Astăzi, împart un nume cu hrana lor preferată și sunt împărțiți în cinci specii și trei subspecii — toate găsite, desigur, în păduri de bambus. Totuși, nu toți lemurii de bambus sunt la fel. De exemplu, varietatea Lac Alaotra (Hapalemur alaotrensis) trăiește în stufării, mai degrabă decât în coronamentul pădurii, și înoată mult mai bine decât majoritatea celorlalți. Lemurii de bambus sunt listați ca specie critic pe cale de dispariție și se crede că au cea mai mică dimensiune a populației dintre toți lemurii din Madagascar.
Lemurul negru cu ochi albaștri
Lemurul negru cu ochi albaștri (Eulemur flavifrons) este într-o oarecare măsură un nume greșit, având în vedere că doar masculii sunt negri. Femelele tind să fie de culoare maroniu-roșiatică. În orice caz, ambele sexe au ochi albaștri izbitori, ceea ce este rar printre primatele non-umane. Această specie poate fi destul de agresivă, cunoscută pentru ciocnirile din cadrul grupului lor și chiar pentru comiterea de infanticid împotriva altor specii în captivitate. Despăduririle au adus lemurul negru cu ochi albaștri aproape de extincție. Acest mamifer critic pe cale de dispariție este acum una dintre cele 25 cele mai periclitate specii de primate din lume.
Sifaka cu coroană aurie
Sifaka cu coroană aurie (Propithecus tattersalli) este cunoscută pentru blana sa integral albă sau crem, surmontată de o coroană de aur. Aceste animale trăiesc în grupuri de cinci sau șase indivizi, iar femelele sunt liderii. Singurul prădător cunoscut este fosa, dar oamenii reprezintă o amenințare tot mai mare, deoarece braconajul este comun, iar agricultura prin tăiere și ardere, exploatarea forestieră comercială, producția de cărbune și incendiile sunt răspândite. Ca rezultat, sifaka cu coroană aurie este critic pe cale de dispariție. Se estimează că doar 4.000 până la 5.000 de indivizi există în sălbăticie, trăind în 44 de fragmente de pădure.
Sifaka mătăsoasă
Blana lungă, albă și fața și urechile fără păr ale sifaka mătăsoasă (Propithecus candidus) o diferențiază. Masculii folosesc o glandă odoriferă pe piept pentru a-și marca teritoriul, ceea ce duce la o pată portocalie — singurul mod ușor de a distinge între sexe. Sifakele mătăsoase mănâncă pământ pe lângă frunze și semințe. Obțin nutrienți din consumul de argilă și sol, un comportament cunoscut sub numele de geofagie. Sifaka mătăsoasă este una dintre cele 25 cele mai periclitate primate din cauza vânătorii și despăduririlor. Doar aproximativ 250 de indivizi maturi au mai rămas, conform IUCN.
