13 Curiozități Interesante Despre Veverițele Zburătoare

Liliecii sunt singurele mamifere care zboară cu adevărat, dar nu sunt singurele pe care le-ați putea vedea planând pe cer la amurg. De zeci de milioane de ani, o varietate de alte vertebrate cu blană au navigat prin păduri, mai ales după lăsarea întunericului.

Veverițele zburătoare — care de fapt planează, nu zboară — datează cel puțin din Eocenul Oligocen și acum există în 43 de specii în Asia, Europa și America de Nord. Ele se deplasează din copac în copac pe o membrană specială între fiecare membru anterior și posterior, un truc evoluat de mai multe ori în istorie. (Pe lângă veverițele zburătoare, este folosit și de alte mamifere aeriene, cum ar fi anomaluri, colugo și sugar gliders.)

Planând prin copaci la lumina lunii, aceste animale pot părea niște fantome. Cu toate acestea, misterul lor nocturn este echilibrat de o carismă cu ochi blânzi, transformându-le în mascote valoroase pentru pădurile străvechi în care trăiesc. Oamenii sunt atrași în mod natural de drăgălășenie și noutate, așa că conservatorii strâng adesea sprijin pentru ecosistemele aflate în dificultate, evidențiind animale drăguțe sau neobișnuite care depind de ele.

Chiar dacă rar vedem mamifere planătoare în sălbăticie, este plăcut să știm că încă există, patrulând pădurile primare așa cum o făceau cu mult înainte de existența speciei noastre. Și deoarece viitorul lor depinde de sănătatea acestor locuri, oricine apreciază aceste animale trebuie să fie și un fan al pădurilor native. Pentru a arunca puțină lumină asupra ambelor, iată o privire mai atentă asupra lumii secrete a veverițelor zburătoare:

1. Ochii Aceia Adorabili Sunt Pentru Vedere Nocturnă

Ochii mari și rotunzi sunt unul dintre motivele pentru care veverițele zburătoare par atât de drăguțe pentru oameni. Dar în timp ce această trăsătură indică de obicei stadiul de sugar la mamifere — cum ar fi ochii mari care ne atrag la bebeluși și căței — veverițele zburătoare își păstrează ochii disproporționat de plini până la maturitate. Ele au evoluat cu ochi mari pentru a colecta mai multă lumină, pentru o vedere nocturnă mai bună, o adaptare împărtășită de multe animale nocturne, de la bufnițe la lemuri.

2. Ele Pot Străluci Noaptea

Deși știm că toate speciile de veverițe zburătoare sunt active noaptea, abia recent cercetătorii au descoperit că unele dintre ele strălucesc și noaptea.

Jonathan Martin, profesor asociat de silvicultură la Northland College din Wisconsin, se întorcea de la o drumeție într-o noapte când a luminat cu o lanternă ultravioletă o veveriță zburătoare și a văzut-o strălucind în roz. Pe baza acelei descoperiri spontane, o echipă de cercetători condusă de Allison Kohler a descoperit în cele din urmă că toate veverițele zburătoare americane fluorescă noaptea, așa cum au raportat în Journal of Mammalogy în 2019.

Au mai aflat că veverițele zburătoare strălucesc mai puternic pe partea inferioară. Încă nu este clar de ce veverițele emit deloc un efect fluorescent, dar cercetătorii au mai multe teorii, inclusiv evitarea prădătorilor pe timpul nopții, comunicarea între veverițe și navigarea pe terenuri înzăpezite și înghețate.

3. În Loc De Aripi, Veverițele Zburătoare Au „Patagia” Și Pinteni Carpieni

Membrana cu blană, asemănătoare unei parașute, dintre membrele anterioare și posterioare ale unei veverițe zburătoare este cunoscută sub numele de „patagium” (pluralul este patagia). Aceste falduri prind aerul pe măsură ce veverița cade, permițându-i să se propulseze înainte în loc să cadă în gol. Dar pentru a se asigura că patagia prind suficient aer, veverițele zburătoare au și un alt truc: pinteni cartilaginoși la fiecare încheietură, care pot fi extinși aproape ca un deget suplimentar, întinzând patagia mai departe decât ar putea brațele mici ale veveriței singure.

Când o veveriță zburătoare vrea să ajungă la un copac aflat dincolo de distanța de săritură, pur și simplu sare curajos în noapte, așa cum este surprins în videoclipul de mai sus. Apoi își extinde membrele, inclusiv pintenii carpieni, pentru a întinde patagia și a începe să planeze. Aterizează pe trunchiul copacului țintă, agățându-se de scoarță cu ghearele, și adesea se grăbește imediat pe partea cealaltă pentru a evita bufnițele care ar fi putut să-i vadă planarea.

4. Veverițele Zburătoare Pot Plana Până La 90 De Metri Și Pot Face Întoarceri De 180 De Grade

Poate că nu zboară cu adevărat, dar veverițele zburătoare parcurg totuși distanțe impresionante în aer. Planarea medie a unei veverițe zburătoare nordice (Glaucomys sabrinusis) este de aproximativ 20 de metri, conform Muzeului de Zoologie al Universității din Michigan, sau puțin mai lungă decât o pistă de bowling. Dar poate merge și mult mai departe dacă este necesar, cu planări înregistrate de până la 90 de metri. Asta înseamnă că o veveriță zburătoare nordică de 28 cm ar putea plana aproape pe toată lungimea unui teren de fotbal, sau aproximativ cât înălțimea Statuii Libertății. Este, de asemenea, remarcabil de agilă, folosindu-și membrele, coada stufoasă și mușchii patagia pentru a face viraje bruște, reușind chiar semicerc complet într-o singură planare.

Și astfel de abilități nu se limitează la speciile mai mici: veverița zburătoare gigant roșie din Asia (Petaurista petaurista) poate crește până la 81 cm lungime și poate cântări aproape 1,8 kg, totuși a fost văzută făcând planări agile de până la 75 de metri.

5. 90% Dintre Toate Speciile De Veverițe Zburătoare Există Doar În Asia

Veverițele zburătoare sălbatice se găsesc pe trei continente, dar nu sunt distribuite uniform. Patruzeci dintre cele 43 de specii cunoscute sunt endemice Asiei, ceea ce înseamnă că există natural doar acolo pe Pământ. Iar rudele veverițelor zburătoare au locuit părți din Asia timp de aproximativ 160 de milioane de ani, conform cercetărilor asupra fosilelor de mamifere zburătoare care provin din era dinozaurilor.

Asia a jucat un alt rol cheie în istoria veverițelor zburătoare, conform unui studiu din 2013, cu păduri dense oferind atât un refugiu, cât și un centru de diversificare. Aceste habitate ar fi putut salva veverițele zburătoare în timpul perioadelor glaciare, dar s-au și divizat și reconectat lent de-a lungul timpului, un proces care poate stimula evoluția de specii noi.

Chiar dacă pădurile asiatice au făcut toate acestea, multe se confruntă acum cu amenințări crescânde din cauza defrișărilor pe scară largă și a schimbărilor climatice induse de om, ambele întâmplându-se mult mai rapid decât schimbările naturale suportate de veverițele zburătoare antice. „Pe baza acestei lucrări”, au scris autorii studiului, „prezicem un viitor sumbru pentru veverițele zburătoare, unul strâns asociat cu soarta pădurilor din Asia.”

6. Doar 3 Specii De Veverițe Zburătoare Sunt Native Americilor

Veverițele zburătoare există pe o suprafață mare din America de Nord și Centrală, cu excepția locurilor cu puțini copaci, precum deșerturi, pajiști și tundră. S-au adaptat la o gamă largă de păduri în climate dramatic diferite, de la Honduras la Quebec și Florida la Alaska. Cu toate acestea, spre deosebire de rudele lor foarte diverse din Asia, toate aceste veverițele zburătoare americane provin din doar trei specii. Există veverița zburătoare nordică și veverița zburătoare sudică (Glaucomys volans), plus veverița zburătoare Humboldt (Glaucomys oregonensis), identificată ca specie în 2017, după ce fusese clasificată anterior ca o subspecie a veveriței zburătoare nordice.

Toate cele trei specii americane sunt destul de răspândite, deși unele subspecii sunt relativ rare, cum ar fi veverița zburătoare nordică Carolina (G. sabrinus coloratus) aflată în pericol de dispariție sau veverița zburătoare San Bernardino (G. sabrinus californicus).

7. Dacă Veverițele Zburătoare Trăiesc În Apropiere, Adesea Suntem Neștiutori

Majoritatea veverițelor arboricole care nu planează sunt diurne, adică active în timpul zilei. Și deoarece unele specii s-au adaptat vieții urbane — cum ar fi omniprezenta veveriță cenușie estică din America de Nord — sunt printre cele mai frecvent văzute animale sălbatice pentru mulți oameni.

Dar în unele părți ale lumii, inclusiv în mare parte din America de Nord, veverițele zburătoare sunt mult mai comune decât sugerează vizibilitatea lor pe timpul zilei. Sunt răspândite nu numai în zone sălbatice îndepărtate și împădurite, ci și în multe zone suburbane cu suficienți copaci bătrâni pentru a se adapta stilului de viață al unei veverițe zburătoare. Pur și simplu le vedem rar pentru că sunt active când noi tindem să dormim sau cel puțin să fim în interior. Chiar și atunci când suntem afară noaptea, întunericul ne poate ascunde veverițele zburătoare.

Dacă doriți să vedeți sau să auziți una, totuși, există modalități de a vă îmbunătăți șansele. O lanternă poate dezvălui strălucirea ochilor unei veverițe zburătoare noaptea, de exemplu, ca în fotografia de mai sus. Multe specii emit, de asemenea, sunete înalte de „țipăt” pentru a comunica între ele, adesea auzite în primele câteva ore după apusul soarelui.

8. Puii De Veveriță Zburătoare Au Nevoie De Multă Grijă Din Partea Mamei

Veverițele zburătoare sudice sunt supraviețuitoare abile, dar ajung în acest punct doar cu multă dragoste maternă. „Femelele de veveriță zburătoare sudică nasc pui fără blană, neajutorați, care sunt extrem de necoordonați și incapabili să se răsucească”, explică Muzeul de Zoologie al Universității din Michigan (UMMZ). „În primele zile de viață, puii se zvârcolesc continuu, emițând țipăte slabe.”

Urechile lor se deschid în decurs de două până la șase zile de la naștere și dezvoltă puțină blană după aproximativ o săptămână. Ochii lor nu se deschid însă timp de cel puțin trei săptămâni și rămân dependenți de mamele lor timp de mai multe luni. „Femelele își îngrijesc puii în cuib și îi alăptează timp de 65 de zile, ceea ce este o perioadă neobișnuit de lungă pentru un animal de această dimensiune”, adaugă UMMZ. „Puii devin independenți la vârsta de 4 luni, cu excepția cazului în care se nasc mai târziu în vară, caz în care de obicei iernează ca familie.”

Mamele mențin, de asemenea, mai multe cuiburi secundare, notează Laboratorul de Ecologie al Râului Savannah (SREL) al Universității din Georgia, unde pot fugi cu puii lor dacă locul principal al cuibului devine prea periculos. O veveriță zburătoare sudică a fost văzută făcând acest lucru în timpul unui incendiu forestier, chiar și în timp ce flăcările îi pârliau blana.

9. Veverițele Zburătoare Nu Hibernează, Dar Se Adună Pentru Căldură

În ciuda faptului că locuiesc în păduri frigide în locuri precum Canada, Finlanda și Siberia, veverițele zburătoare nu hibernează. În schimb, devin mai puțin active pe vreme rece, petrecând mai mult timp în cuiburile lor și mai puțin timp căutând hrană. (Totuși, ele încă se aventurează afară iarna, cum ar fi veverițele zburătoare pitice japoneze din videoclipul de mai sus.)

Ele sunt, de asemenea, cunoscute pentru a face față vremii aspre de iarnă prin adunarea în grupuri. Mai multe veverițe împart uneori un cuib din acest motiv, dincolo de membrii familiei imediate. Ele își pot reduce rata metabolică și temperatura corpului pentru a economisi energie, conform SREL, și beneficiază de căldura radiantă a celorlalți. Adunarea pentru căldură poate fi atât de importantă, încât veverițele zburătoare sunt, de asemenea, cunoscute că împart cuiburile lor cu alte tipuri de animale sălbatice, inclusiv lilieci și chiar bufnițe țipătoare.

10. Unele Veverițe Zburătoare Sunt Mai Mari Decât O Pisică De Casă

Veverițele zburătoare variază în dimensiune de la câțiva centimetri la peste un metru, incluzând unele dintre cele mai mici și cele mai mari veverițe arboricole cunoscute de știință. Ambele specii americane sunt relativ mici, de exemplu, în timp ce unele veverițe zburătoare asiatice pot fi enorme.

Cunoscute sub numele de veverițe zburătoare gigant, acestea variază de la abundente la periclitate. Veverița gigant roșie-albă (Petaurista alborufus) poate fi mai lungă de 1 metru și poate depăși 1,5 kilograme, fiind relativ comună în centrul și sudul Chinei. Veverița gigant roșie (P. petaurista), puțin mai mică, are un areal și mai larg, de la Afganistan și Pakistan până la Malaezia și Singapore. Ambele sunt listate ca specii de „îngrijorare minimă” de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN).

Unele alte specii gigant sunt mult mai rare. Veverița zburătoare lânosă (Eupetaurus cinereus) este cunoscută doar din aproximativ o duzină de exemplare din nordul îndepărtat al Himalayei și este considerată periclitată de către IUCN din cauza defrișării pădurilor sale native de pini.

Există și veverița zburătoare Namdapha (Biswamoyopterus biswasi) critic periclitată, cunoscută doar dintr-un singur exemplar găsit în Parcul Național Namdapha din India în 1981. A fost considerată singurul membru al genului său până în 2012, când o specie înrudită (B. laoensis) a fost descoperită la o piață de carne de vânat din Laos.

11. Acesta Nu Este O Veveriță Zburătoare, Dar Este Un Mamifer Planător

Pe lângă veverițele zburătoare, există și cel puțin 20 de alte specii de mamifere planătoare în afara familiei veverițelor, Sciuridae. Acestea locuiesc în medii forestiere similare, își folosesc patagia în moduri similare și sunt, în general, nocturne; pur și simplu și-au evoluat abilitățile separat, un proces numit evoluție convergentă.

Printre planătoarele non-veverițe se numără colugo — cunoscuți și sub numele de „lemuri zburători”, chiar dacă nu sunt lemuri și nu pot zbura — și anomalurii, șapte rozătoare africane numite „veverițe cu coadă solzoasă” în ciuda faptului că nu sunt veverițe adevărate. Există și oposumi planători, un grup de marsupiale incluzând sugar gliders, oposumul planător mahon din Australia aflat în pericol de dispariție și oposumul planător nordic din Papua Nouă Guinee, critic periclitat.

12. Unele Veverițe Zburătoare Sunt Dependent De Poduri

Pe măsură ce pădurile din lume se transformă în ferme și orașe, fauna sălbatică trebuie să se adapteze sau să dispară. Multe veverițe zburătoare s-au dovedit adaptabile la habitatele umane, inclusiv ambele specii americane, dacă suficiente arbori înalți rămân intacte. Dar ingeniozitatea lor tentează, de asemenea, unele veverițe zburătoare să împartă locuințele noastre, posibil confundând podurile cu cavități mari de copaci. Și asta poate duce la probleme, așa cum explică videoclipul de mai sus.

În cele din urmă, cheia pentru a scăpa de veverițele zburătoare și alte rozătoare este excluderea, adică sigilarea punctelor lor de intrare, deoarece altfel ele sau alți intruși ar putea pur și simplu să re-invadeze. Pentru sfaturi despre cum să vă despărțiți uman și eficient, consultați acest fișier informativ de la Departamentul de Energie și Protecție a Mediului din Connecticut. (Nu încercați să le păstrați ca animale de companie, nici — hrănirea și găzduirea animalelor sălbatice este în general o idee proastă pentru toți cei implicați.)

13. Ele Sunt Unul Dintre Multele Motive Pentru Care Pădurile Bătrâne Merit Grijă

Pădurile au făcut veverițele zburătoare ceea ce sunt, creând medii în care abilitățile de planare le-au oferit strămoșilor lor un avantaj. Și veverițele zburătoare și-au ajutat, la rândul lor, să modeleze habitatele, răspândind semințe de copaci și oferind hrană pentru prădătorii nativi, cum ar fi bufnițele.

Veverițele zburătoare joacă doar roluri mici în ecosistemele forestiere mari și complicate, dar acele ecosisteme se întâmplă să fie și destul de valoroase pentru oameni, oferind o bogăție de resurse naturale și servicii ecologice precum aer mai curat, apă mai curată și mai puține inundații. Uneori pierdem din vedere aceste beneficii, iar fauna sălbatică carismatică, cum ar fi veverițele zburătoare, ne poate ajuta să ne amintim să nu „ratăm pădurea din cauza copacilor”.