Înțelegerea forării petrolului în Arctica: Istoria, consecințele și perspectiva

Explorarea petrolului în Arctica a început acum mai bine de un secol, dar istoria sa a fost complicată de provocări tehnice și impacturi asupra mediului, atât la nivel regional, cât și global. Pe măsură ce schimbările climatice topesc gheața marină, forarea extinsă în Oceanul Arctic devine mai fezabilă, însă rămân riscuri considerabile de siguranță și de mediu — precum și îndoieli economice.

Evenimente majore în forarea arctică

În 1923, conștient deja de valoarea potențială a petrolului din Câmpia Nordică a Alaskăi (Alaska’s North Slope), Președintele Warren Harding a stabilit o rezervă strategică de petrol pentru Marina S.U.A. Aceasta a devenit ulterior Rezerva Națională de Petrol, reglementată de Legea producției din rezervele navale de petrol din 1976. 

Descoperirile majore de petrol arctic au escaladat în anii 1960 — mai întâi de către Rusia la câmpul Tavoskoye în 1962 și șase ani mai târziu cu descoperirea de către Atlantic Richfield Company a unui zăcământ petrolifer enorm la Prudhoe Bay, în Câmpia Nordică a Alaskăi. Canada s-a alăturat curând cu noi descoperiri lângă Marea Beaufort, iar Norvegia a deschis ulterior Marea Barents pentru explorare.

Un moment semnificativ în forarea arctică a avut loc în 1977, când a fost finalizată conducta Trans-Alaska pentru a transporta petrol de la Prudhoe Bay pe o distanță de aproximativ 1287 de kilometri sud până la portul Valdez. Conducta a permis mișcarea unor cantități masive de petrol, contribuind la ameliorarea presiunii pe măsură ce țara se confrunta cu criza petrolului din anii 1970, dar a sporit și preocupările legate de mediu.

Dezvoltarea petrolieră din Câmpia Nordică a însemnat că infrastructura era acum în loc pentru a facilita extinderea rapidă a industriei petroliere americane în regiune, iar companiile s-au grăbit să își asigure terenuri suplimentare pentru explorări viitoare înainte ca mișcarea crescândă de conservare să le poată declara zone interzise. Atenția s-a îndreptat din ce în ce mai mult către sălbăticia adiacentă și a început o confruntare prelungită cu privire la ceea ce a devenit ulterior Refugiul Național pentru Faună Sălbatică din Arctica, sau ANWR.

Bătălia pentru ANWR

Pe măsură ce presiunea de a dezvolta această zonă sălbatică bogată biologic, populată de caribu, urși polari și sute de specii de păsări migratoare, creștea, unii membri ai Congresului au căutat să o protejeze elaborând Legea Conservării Terenurilor de Interes Național din Alaska (ANILCA) la sfârșitul anilor 1970. Legea nu a protejat doar câmpia costieră importantă din punct de vedere ecologic, ci și alte zone sălbatice din Alaska. A apărut o luptă între facțiunile pro-petrol și pro-conservaționiste din Congres.

Ulterior, porțiuni suplimentare au fost protejate și redenumite Refugiul Național pentru Faună Sălbatică din Arctica. Dar bătălia privind forarea în ANWR a continuat. De la semnarea ANILCA în 1980, aproape fiecare președinte și sesiune a Congresului s-au confruntat cu întrebarea dacă, și în ce condiții, să permită forarea în refugiu.

Conflictul s-a intensificat din nou în timpul administrației Trump. În 2017, Congresul condus de republicani a autorizat un program de petrol și gaze în ANWR. Administrația Trump a organizat prima licitație federală pentru concesiuni în 2020, cu săptămâni înainte de sfârșitul mandatului său, o mișcare criticată de ecologiști care susțineau că evaluarea de mediu a fost grăbită. Administrația Biden, nou instalată, a suspendat concesiunile suplimentare de petrol și gaze și a ordonat o evaluare de mediu suplimentară a programului federal de petrol și gaze.

Noua frontieră: Oceanul Arctic

Zăcămintele petroliere supraexploatate din întreaga lume sunt în scădere, tentând companiile energetice să caute noi surse de petrol în Arctica, în ciuda mediului ostil. În 2008, Serviciul Geologic al S.U.A. (USGS) a estimat că Arctica conține aproape un sfert din resursele de petrol nedescoperite, recuperabile ale Pământului: 13% din petrol; 30% din gazele naturale; și 20% din gazele naturale lichefiate. Ardereea acestor combustibili fosili accelerează schimbările climatice. Dar acest lucru nu a oprit presiunile pentru forare, iar Oceanul Arctic din ce în ce mai lipsit de gheață a devenit cea mai recentă frontieră.

Provocări și pericole

Decenii de forare a petrolului în Arctica au cauzat numeroase probleme de mediu cu care ne confruntăm și astăzi.

Scurgeri de petrol

Dintre resursele petroliere din regiune, USGS estimează că 80% se află sub Oceanul Arctic. Forarea acolo vine cu riscuri de la început până la sfârșit. Explorarea seismică, forarea exploratorie, platformele de producție, conductele, terminalele și tancurile petroliere reprezintă toate amenințări pentru ecosisteme, atât terestre, cât și offshore.

Izolarea și condițiile meteorologice extreme sporesc pericolele. Desfășurarea navelor și echipamentelor necesare pentru o scurgere oceanică ar fi o sarcină enormă, în special pe vreme nefavorabilă. Deși companiile petroliere sunt obligate să aibă planuri de siguranță care includ echipamente de curățare și nave de transport, aceste măsuri pot fi insuficiente chiar și în condiții meteorologice mai favorabile. Și se știu puține despre ce se întâmplă cu petrolul prins sub suprafața gheții odată ce aceasta îngheață din nou.

Daune aduse viețuitoarelor sălbatice și populațiilor indigene

Atât forarea offshore, cât și cea onshore, au potențialul de a perturba sistemele naturale. ANWR, de exemplu, este casa caribu-ului migrant, a lupilor gri, a boilor moscați, a vulpilor arctice, a urșilor bruni și negri, precum și a urșilor polari și a păsărilor de coastă migratoare. Infrastructura petrolieră suplimentară — conducte și instalații de foraj — este perturbatoare pentru viața sălbatică, în timp ce scurgerile ar putea prinde petrol și substanțe chimice în sol și apă, dăunând viețuitoarelor sălbatice și afectând lanțul trofic ani de zile, așa cum s-a întâmplat după dezastrul Exxon Valdez.

Populațiile indigene din Arctica depind de peștele și fauna sălbatică locală atât pentru supraviețuirea materială, cât și culturală. Perturbările ecosistemice cauzate de infrastructura de combustibili fosili și scurgeri reprezintă amenințări majore pentru modul de viață și sistemele alimentare ale indigenilor, transformând forarea într-o problemă de drepturi ale omului.

Astăzi, conducta Trans-Alaska continuă să transporte o medie de 1,8 milioane de barili de petrol pe zi de la Prudhoe Bay la portul Valdez. Dar rezerva de la Prudhoe Bay scade în același timp în care prețurile petrolului au scăzut.

Accelerarea schimbărilor climatice

Forarea în Arctica contribuie la schimbările climatice, care afectează regiunile polare mai repede decât orice altă parte a planetei. Topirea gheții marine și a permafrostului accelerează și mai mult impacturile climatice asupra ecosistemelor arctice, comunităților indigene și altor locuitori rurali ai Alaskăi, care se confruntă cu inundații crescute, contaminarea apei și insecuritate alimentară. Permafrostul în curs de dezgheț amenință suplimentar suporturile ridicate ale conductei Trans-Alaska, făcând-o mai vulnerabilă la scurgeri.

Topirea gheții marine creează, de asemenea, riscuri pe măsură ce condițiile oceanice devin mai puțin previzibile. Aisbergurile gigantice și gheața marină, odată fixate, se mișcă acum mai rapid și mai des, prezentând pericole pentru operațiunile de transport maritim. Furtunile din ce în ce mai severe care generează vânturi puternice și valuri mai mari, crescând riscul de accidente și mărind timpii de răspuns.

Activizm ecologist

Cu decenii înainte ca schimbările climatice să devină o preocupare globală, mișcarea de conservare din S.U.A. s-a mobilizat pentru a proteja fauna sălbatică din Arctica. În anii 1950, avocații naturii sălbatice au făcut lobby pentru acțiuni federale de protejare a nord-estului Alaskăi de minerit și forare. Impulsul de a apăra Arctica împotriva industriei extractive a crescut în deceniile următoare, odată cu explorarea și dezvoltarea zăcămintelor de petrol și gaze. Grupurile indigene au extins scopul luptei de la conservarea strictă a naturii sălbatice la justiția de mediu.

Unul dintre cele mai importante evenimente din mișcarea de conservare a Arcticii a avut loc în 1989, când un tanc petrolier a eșuat în Prince William Sound, deversând 41,6 milioane de litri de țiței din Câmpia Nordică pe peste 2090 de kilometri de coastă. Unele dintre zonele cele mai grav afectate s-au dovedit dificil de accesat, întârziind curățarea și agravând daunele.

Dezastrul Exxon-Valdez a schimbat percepția publică asupra forării petrolului și a adus o nouă supraveghere asupra siguranței în industrie. În 1990, Președintele George H.W. Bush a semnat Legea privind poluarea cu petrol, menită să prevină viitoarele scurgeri de petrol prin sisteme îmbunătățite de răspuns, responsabilitate și compensare.

Rezistența împotriva forării offshore

Pe măsură ce economiile în curs de dezvoltare au început să înflorească și cererea globală de combustibil a crescut, prețurile mai mari ale petrolului au contribuit la transformarea forării în Oceanul Arctic într-o opțiune mai atractivă din punct de vedere economic. Promisiunea unor pasaje de transport maritim lipsite de gheață a sporit și mai mult interesul.

Royal Dutch Shell a fost primul care a urmărit forarea în apele arctice americane, obținând permisiunea pentru puțuri exploratorii în Mările Beaufort și Chukchi — cu condiția să se protejeze împotriva accidentelor precum explozia platformei BP Deepwater Horizon din 2010. Dar a urmat o serie de eșecuri, inclusiv un accident de transport maritim care a determinat Shell să întrerupă forarea în Arctica Alaskană până la raportarea unor măsuri de siguranță mai bune către Departamentul de Interne.

Grupurile ecologiste au profitat de eșecurile industriei pentru a evidenția riscurile forării offshore în Arctica, organizând proteste pentru a sublinia potențialul unui dezastru ecologic și a respinge extinderea dezvoltării combustibililor fosili în general, pe motiv că aceasta ar accelera schimbările climatice. În 2015, o coaliție de grupuri ecologiste și comunitare a intentat un proces împotriva guvernului S.U.A. pentru că a permis Shell să foreze în Marea Chukchi fără o evaluare de mediu amănunțită.

Shell a anunțat în 2015 că abandonează aproape complet explorarea în Marea Chukchi după ce a găsit mai puțin petrol și gaze decât se aștepta. Alte companii petroliere, inclusiv ConocoPhillips, Iona Energy și Repsol, au plecat, de asemenea, invocând condiții dificile, prețuri scăzute ale petrolului și riscuri și presiuni de mediu.

Viitorul forării în Arctica

Viitorul forării în Arctica va fi modelat în parte de Consiliul Arctic, înființat în 1996 pentru a promova cooperarea între națiunile cu revendicări teritoriale în Arctica: Statele Unite, Rusia, Canada, Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca (inclusiv Groenlanda semi-autonomă), Islanda, precum și grupuri indigene și alte țări, precum China, cu interes în regiune.

Activitatea Consiliului Arctic exclude operațiunile militare. Dar, pe măsură ce schimbările climatice fac regiunea mai accesibilă, competiția pentru resurse ar putea duce la conflicte. Rusia a fost deosebit de agresivă în ceea ce privește extinderea facilităților militare pentru a-și proteja resursele arctice. Țara are de departe cea mai lungă coastă arctică și cea mai mare parte din resursele sale de petrol și gaze. Urmărirea recentă de către Rusia a forării în Oceanul Arctic a inclus prima platformă staționară de foraj petrolier a Gazprom, situată în câmpul petrolier Prirazlomnaye, în 2013. Țara a inițiat mai recent explorarea în apele sale din Arctica de Est, forând primele puțuri de petrol din Marea Laptev.

În Alaska, o companie australiană de petrol și gaze a anunțat recent că a descoperit peste un miliard de barili de țiței în Rezerva Națională de Petrol. Deși administrația Biden poate căuta să limiteze forarea în zone sensibile din punct de vedere ecologic, cum ar fi ANWR, se confruntă cu decizia dacă să permită acest proiect și proiectele de producție viitoare să aibă loc în Rezerva Națională de Petrol.

Norvegia urmărește, de asemenea, forarea în teritoriile sale arctice. Dar, în iunie 2021, activiștii tineri pentru climă s-au alăturat Greenpeace și Tinerilor Prieteni ai Pământului pentru a intenta un proces cerând Curții Europene a Drepturilor Omului să intervină, argumentând că explorarea petrolieră a Norvegiei dăunează generațiilor viitoare prin accelerarea schimbărilor climatice.

Alte țări s-au retras de la producția de combustibili fosili în și lângă Arctica, ca parte a unei mișcări mai largi către decarbonizare. Danemarca a oprit noile explorări de petrol și gaze în Marea Nordului la sfârșitul anului 2020. Groenlanda, care ar putea avea unele dintre cele mai mari resurse petroliere rămase, a anunțat în vara anului 2021 că va abandona explorarea în largul coastelor sale, invocând contribuția combustibililor fosili la schimbările climatice.

Prețurile scăzute ale petrolului și presiunea publică privind schimbările climatice au diminuat oarecum entuziasmul pentru forarea în Arctica, la fel ca și provocările tehnice și economice puse de un mediu atât de aspru. Pe măsură ce lumea trece la energia regenerabilă, fereastra pentru forarea în Arctica s-ar putea restrânge și mai mult. Dar interesele petroliere și gazifere din regiune vor continua atâta timp cât condițiile viitoare de piață și curenții politici vor permite. Și la fel va continua și rezistența ecologistă.