În termeni simpli, un lac este o întindere de apă înconjurată de uscat. Milioane de lacuri punctează planeta și există în aproape orice mediu, de la regiunile polare la pădurile tropicale și chiar cele mai aride deșerturi. Pretutindeni unde se găsesc, lacurile funcționează ca părți importante ale ecosistemului și permit altor forme de viață să prospere.
Unele lacuri sunt rezultatul durabil al unor evenimente catastrofale precum impacturile cu meteoriți sau erupțiile vulcanice, în timp ce altele s-au format datorită mișcării glaciare sau proceselor geologice care se întind pe milenii. Există lacuri limpezi, albastre, care se numără printre cele mai pure surse de apă din lume, și altele care sunt de multe ori mai sărate decât apa de mare. Unele lacuri, conținând gaze nocive sau apă clocotită, sunt periculoase pentru oameni.
Următoarele lacuri se numără printre cele mai bizare din lume.
Laguna Colorada
Laguna Colorada este un lac sărat din sud-vestul Boliviei cu o apă portocalie-roșie distinctă. Nici măcar nu pare reală. Deși lacul are astăzi aproximativ 9,7 kilometri lățime, liniile de coastă antice arată că lacul a fost odinioară mult mai mare. Culoarea sa unică provine de la algele roșii care cresc în apă. Ocazional, apa devine verde în schimb, când un alt tip de alge crește mai mult datorită schimbărilor de temperatură și conținutului de sare al apei. Lacul este un loc de reproducere pentru populații mari de flaminogi James, care se hrănesc cu algele. Insule de depozite albe strălucitoare de borax punctează lacul, un produs secundar al evaporării apei sărate.
Lacul Clocotitor
Lacul Clocotitor din Dominica este unul dintre cele mai mari lacuri fierbinți din lume, măsurând peste 61 de metri în diametru și având o adâncime de cel puțin 10,7 metri. Deși s-a măsurat că temperatura apei este de 82,2-91,7 grade C (sub punctul de fierbere de 100 de grade C), pare să clocotească datorită gazelor vulcanice care bolborosesc în apă. În termeni geologici, lacul este situat deasupra unei fumarole, sau a unei fisuri în scoarța terestră, care eliberează gaze și încălzește apa. Datorită căldurii sale, lacul este de obicei înconjurat de nori de abur și ceață.
Lacurile Plitvice
Arătând ca și cum ar fi ieșit dintr-un basm, Lacurile Plitvice sunt o serie de 16 lacuri albastru-turcoaz din centrul Croației, conectate prin cascade și peșteri. Fiecare lac este separat de celelalte prin baraje subțiri, naturale, de travertin, o formă neobișnuită de calcar depusă în timp de apa bogată în minerale. Fragilele baraje de travertin cresc cu o rată de aproximativ 1,3 centimetri pe an. Lacurile, situate în peisajul împădurit al Alpilor Dinarici, sunt atracția centrală a Parcului Național Lacurile Plitvice.
Lacul Nyos
Lacul Nyos din Camerun este unul dintre singurele lacuri cunoscute din lume care explodează. Da, ați auzit bine, un lac care explodează. Lacul este situat pe partea unui vulcan inactiv și deasupra unei pungi de magmă care elimină monoxid de carbon în lac. Oamenii de știință cred că activitatea seismică și erupțiile vulcanice pot agita apa, provocând ieșirea monoxidului de carbon din lac într-un nor de gaz cunoscut sub numele de erupție limnică.
În 1986, lacul a eliberat o coloană masivă de dioxid de carbon, sufocând toate ființele vii pe o rază de aproximativ 24 de kilometri, inclusiv 1.746 de persoane și aproximativ 3.500 de animale. A fost primul eveniment de asfixiere la scară largă înregistrat vreodată ca urmare a unui dezastru natural. Lacul s-a reumplut de atunci cu dioxid de carbon, iar cercetătorii cred că o erupție similară s-ar putea întâmpla din nou.
Marea Aral
Odinioară al patrulea cel mai mare lac din lume, Marea Aral s-a transformat în mare parte într-un deșert arid după ce s-a micșorat timp de decenii. Aproximativ 90% din lac, care se află la granița dintre Kazahstan și Uzbekistan, s-a uscat complet. Apa din râurile care susțineau lacul a fost deviată către proiecte de irigații din epoca sovietică, începând cu anii 1960.
Micșorarea Mării Aral a dus la colapsul ecosistemului și la poluare extinsă. Apa lacului rămasă a devenit de 10 ori mai sărată, iar majoritatea peștilor și a altor animale sălbatice au dispărut.
În 2005, guvernul kazah a finalizat un dig de aproximativ 12,9 kilometri care a împiedicat Marea Aral de Nord, cel mai mare dintre lacurile rămase, să se scurgă în bazinul uscat care a fost odinioară corpul principal al lacului. De atunci, nivelul apei în Marea Aral de Nord a crescut, salinitatea a scăzut, iar populațiile de pești și-au revenit.
Lacul de沥青 (Pitch Lake)
Acest lac este o alegere excelentă pentru un lac în care să nu înoți. Lacul de沥青 din Trinidad este o piscină de asfalt lichid fierbinte și cel mai mare depozit natural de asfalt din lume. Lacul acoperă peste 81 de hectare, atinge o adâncime de 76,2 metri și găzduiește organisme asemănătoare extratereștrilor care pot rezista compoziției sale chimice unice.
Deși lacul nu a fost studiat extensiv, cercetătorii cred că asfaltul este rezultatul petrolului care se infiltrează în lac dintr-o linie de falie adâncă din scoarța terestră. Oamenii de știință au descoperit că viața microbiană nouă poate prospera în Lacul de沥青 și cred că această descoperire oferă unele dovezi că lacurile de hidrocarburi de pe cel mai mare satelit al lui Saturn, Titan, ar putea susține, de asemenea, viața.
Lacul Don Juan (Don Juan Pond)
Lacul Don Juan este un mic lac din Antarctica, atât de sărat încât nu îngheață nici când temperaturile scad mult sub zero. Cu un nivel de salinitate de peste 40%, este una dintre cele mai sărate întinderi de apă din lume și de peste 10 ori mai sărată decât apa oceanului. Sarea din Lacul Don Juan este 95% clorură de calciu, care scade punctul de îngheț al apei mai mult decât ar face-o alte săruri, iar Lacul Don Juan a fost observat rămânând lichid la -50 de grade C. Deși oamenii de știință nu înțeleg pe deplin cum există lacul în condițiile uscate din Antarctica, studiile arată că este probabil alimentat de apă dintr-o sursă subterană adâncă.
Marea Moartă
Marea Moartă este unul dintre cele mai mari și mai adânci lacuri hipersaline din lume. Deși se întinde pe 50 de kilometri de-a lungul graniței dintre Israel și Iordania, lacul nu susține nicio formă de viață animală sau vegetală, cu excepția unor microorganisme iubitoare de sare. Conținutul de sare din Marea Moartă crește, de asemenea, densitatea apei, iar oamenii care înoată aici plutesc mai ușor decât în alte întinderi de apă.
Malurile sale sunt, de asemenea, cel mai jos punct pe uscat din lume, cu suprafața lacului la aproximativ 433 de metri sub nivelul mării. În plus, malurile coboară în fiecare an — din 2010, nivelul suprafeței lacului a scăzut cu aproximativ 0,9 metri în fiecare an.
Klikuk
Iarna și primăvara, Klikuk (cunoscut și sub numele de Lacul Pătat) arată cam la fel ca orice alt mic lac montan din Columbia Britanică, Canada. Dar vara, când temperaturile ridicate fac ca apa să înceapă să se evapore, patul lacului se transformă, dezvăluind piscine galbene, verzi și albastre de apă bogată în minerale. Piscinele de apă variază în culoare în funcție de nivelul precipitațiilor și de mineralele — precum calciul, sulfatul de sodiu și sarea Epsom — prezente în fiecare piscină.
Syilx, un popor al Primelor Națiuni care a trăit tradițional în Valea Okanagan din Columbia Britanică, a folosit Klikuk de secole ca un sit sacru cu ape și minerale terapeutice. În 2001, Syilx au cumpărat terenul din jurul lacului, ceea ce a garantat protecția sa ca punct de referință istoric și cultural.
Lacul Balhaș
Iată un lac cu o criză de identitate. Lacul Balhaș din Kazahstan își câștigă rara distincție de a fi atât un lac cu apă dulce, cât și unul cu apă sărată. Jumătatea sa vestică, care este lată, puțin adâncă și de culoare verde lăptoasă, conține în mare parte apă dulce. Jumătatea sa estică, care este mai îngustă, mai adâncă și de culoare albastru închis, este mult mai sărată.
Această caracteristică ciudată poate fi explicată prin sursele de apă ale lacului. Principala sa sursă de apă, râul Ili, se varsă în lac pe partea sa de sud-vest, creând un flux constant de la vest la est. Dar lacul nu are ieșire, iar pe măsură ce apa se colectează și se evaporă pe partea estică, devine mai salină.
Barajele hidroelectrice și proiectele de irigații au deviat o parte din apa râului Ili, iar unele studii avertizează că aceste devieri ar putea provoca în viitor un dezastru ecologic similar cu cel al Mării Aral.
Tonlé Sap
Ecosistemul unic al lacului Tonlé Sap din Cambodgia evită clasificarea fie ca lac, fie ca râu. În timpul sezonului uscat, apele Tonlé Sap se scurg liniștit în râul Mekong și apoi în Marea Chinei de Sud. Dar în timpul sezonului musonic, fluxul de apă este atât de masiv încât râul Mekong este complet inundat, forțând Tonlé Sap să se inunde, să se umfle într-un lac și să-și inverseze curgerea, îndepărtându-se de ocean. Inundațiile sezoniere creează un mediu umed de o diversitate uimitoare și una dintre cele mai productive pescării naturale din lume.
Lacul Crater
Lacul Crater din Oregon este exact ceea ce sugerează numele său — un crater plin cu apă rămas în urma unei erupții vulcanice antice. Când Muntele Mazama a erupt violent acum 7.700 de ani, a creat o caldeiră masivă, adâncă de aproape 610 metri, prin inima muntelui. De atunci, ploaia și zăpada au umplut craterul, formând cel mai adânc lac din Statele Unite cu unele dintre cele mai limpezi ape din lume. Lacul Crater primește aproximativ 13,1 metri de zăpadă în fiecare an, iar rata precipitațiilor este dublă față de cea a evaporării. Oamenii de știință cred că craterul nu se revarsă deoarece apa se infiltrează în sol cu o rată de aproximativ 7,6 milioane de litri pe oră.
Lacul Baikal
La 25-30 de milioane de ani vechime și cu o adâncime de 1.642 de metri, Lacul Baikal este cel mai vechi și cel mai adânc lac din lume. Deși acest lac din sudul Siberiei nu este cel mai mare lac de apă dulce din lume după suprafață, este cu siguranță cel mai voluminos. De unul singur, Lacul Baikal conține aproximativ 20% din apa dulce neînghețată a lumii. Lacul este situat deasupra Zonei de Rift Baikal, cel mai adânc rift continental de pe Pământ, iar zona este supusă cutremurelor frecvente.
Ecosistemul Lacului Baikal susține peste 2.000 de specii de plante și animale, dintre care două treimi nu se găsesc nicăieri altundeva pe planetă. Datorită importanței sale geologice și ecologice, regiunea a fost declarată Patrimoniu Mondial UNESCO în 1996.
