Plantele din taiga sunt printre cele mai rezistente specii de plante, adaptate pentru a face față temperaturilor scăzute și calității slabe a solului care caracterizează biomul taiga. Unele dintre plantele care există în biomul taiga sunt diferite de cele găsite oriunde altundeva pe Pământ. Ferigile, copacii, mușchii și chiar plantele cu flori din această listă s-au adaptat nu doar pentru a supraviețui acestui climat aspru, ci și pentru a prospera.
Biomul taiga și adaptările plantelor
Cunoscut și sub denumirea de pădurea boreală, biomul taiga se găsește imediat la sud de Cercul Arctic, o regiune în care iernile de nouă luni nu sunt neobișnuite. Pentru a supraviețui, anumite specii de copaci din acest biom nu își pierd frunzele iarna pentru a evita risipa de energie suplimentară necesară recreșterii frunzelor vara. Alții cresc într-o formă conică pentru a evita acumularea zăpezii grele. Pădurile boreale au un sezon scurt de creștere, de aproximativ 130 de zile, așa că plantele din taiga trebuie să își facă treaba destul de repede pentru a rezista restul anului.
Taiga nu are la fel de multă diversitate în speciile de plante și animale comparativ cu alte biomuri, dar asta nu înseamnă în niciun caz că nu este importantă în ceea ce privește conservarea. Pădurile din biomul taiga stochează o cantitate masivă de carbon – numai în Canada, doar 54% din suprafața pădurilor boreale ale națiunii stochează 28 de miliarde de tone metrice de carbon în biomasă, materie organică moartă și sol.
Când aceste păduri sunt supuse unor niveluri nesustenabile sau severe de incendiu, ele eliberează carbon din solul profund, ceea ce ar putea accelera încălzirea globală. Prin urmare, unele plante din taiga s-au adaptat dezvoltând o scoarță mai groasă pentru a se proteja de foc, în timp ce altele au ajuns să depindă de căldura intensă oferită de incendiile de vegetație pentru a-și deschide conurile și a-și răspândi semințele.
Molidul alb (Picea glauca)
Cunoscut și sub denumirea de molid canadian, molidul alb este un conifer veșnic verde care este comun în nord-vestul Ontario și Alaska (există foarte puțini coniferi care cresc mai la nord).
Acest copac de dimensiuni medii spre mari este extrem de adaptabil la o varietate de condiții de umiditate datorită lemnului său rezistent, motiv pentru care specia de molid alb este adesea tăiată și vândută ca placaj. Potrivit USDA, molizii albi care cresc deasupra Cercului Arctic pot ajunge la aproape 1.000 de ani.
Bradul balsamifer (Abies balsamea)
Cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mici coniferi, bradul balsamifer crește la înălțimi între 12.2 și 18.3 metri în zona sa de răspândire din pădurea taiga, de la Canada centrală și de est până la câteva state din nord-estul S.U.A.
Sunt extrem de rezistenți la frig, continuând să crească în timpul temperaturilor din ianuarie (între -17.8 C și -12.2 C în medie). Acești copaci se reproduc folosind semințele lor înaripate, care sunt dispersate de vânt și pot călători până la 160 metri de copacul-mamă. Veți vedea frecvent brazi balsamiferi folosiți ca brazi de Crăciun în timpul sărbătorilor.
Zada Dahuriană (Larix gmelinii)
Parte a familiei pinului și originară din Siberia, zada Dahuriană este un conifer de dimensiuni medii care crește la altitudini înalte de până la 1097 metri deasupra nivelului mării. Acest copac este excepțional de unic, fiind atât cel mai rezistent la frig, cât și cel mai nordic copac de pe Pământ, crescând mai la nord decât orice alt copac.
Spre deosebire de alți coniferi, zada Dahuriană este foioasă, ceea ce înseamnă că acele sale se îngălbenesc și cad toamna.
Pinul Jack (Pinus banksiana)
Pinii Jack au conuri serotinoase protejate de o rășină naturală (ceea ce le împiedică să se usuce), așa că necesită căldura incendiilor de vegetație pentru a-și elibera semințele. Căldura topește stratul cerat și, deși focul poate ucide copacul-mamă original, următoarea generație de semințe supraviețuiește și crește mai repede decât alți puieti din pădurea boreală.
Pinii Jack sunt larg răspândiți în nordul Canadei și în anumite părți ale S.U.A.
Mușchiul de penă (Ptilium crista-castrensis)
Una dintre cele mai răspândite specii de mușchi din biomul taiga, mușchiul de penă constituie majoritatea covorului vegetal din pădurile boreale. Studiile arată că mușchii de penă secretă în mod natural semnale chimice pentru a obține azot în pădurile boreale lipsite de azot, luându-l din sol sau absorbind mineralul esențial după ce a fost depus pe țesuturile frunzelor.
Această plantă din taiga crește lângă turbării, așa că s-a adaptat și la mediile mlăștinoase și prosperă mai ales în lunile de vară, când vremea este mai caldă.
Rozmarinul de mlaștină (Andromeda polifolia)
Plantele de rozmarin de mlaștină se disting prin florile lor mici, grupate, care au forma unui clopoțel și variază de la roz la alb. Se găsesc în toată pădurea boreală estică până în Saskatchewan, Canada, și (după cum sugerează și numele lor) preferă turbăriile și mlaștinile deschise.
Semințele plantelor de rozmarin de mlaștină necesită sol rece pentru a germina și rămân sub pământ cel puțin un an înainte de a face acest lucru. Aceste plante pot crește până la 0.6 metri înălțime și sunt extrem de otrăvitoare datorită nivelurilor ridicate de grayanotoxine – care sunt atât de toxice încât chiar și produsele secundare, precum mierea făcută din polenul plantei, pot provoca simptome precum amețeli, hipotensiune arterială și bloc atrio-ventricular.
Pufulița (Chamaenerion angustifolium)
Pufulița se găsește adesea în zonele care au fost curățate de foc, deoarece au tulpini nelemnoase. De fapt, sunt adesea primele plante din taiga care apar după incendiile de vegetație masive și chiar după erupțiile vulcanice, făcându-le un simbol colorat al regenerării și recuperării.
Aceste flori sălbatice înalte și plante perene rezistente pot ajunge până la 2.7 metri înălțime, cu grupuri abundente de flori cilindrice care devin cele mai numeroase din iunie până în septembrie. Semințele au un smoc delicat de peri mătăsoși în vârf, folosiți de primii locuitori ai regiunilor endemice ca umplutură sau fibră pentru țesut.
Fragul sălbatic (Fragaria vesca)
Găsite în Statele Unite, Canada și Scandinavia, plantele de frag sălbatic sunt atât decorative, cât și funcționale în biomul taiga. Sunt plante târâtoare care cresc aproape de sol, producând flori mici albe înainte de a produce fructe mici, comestibile.
Fructele de pădure viu colorate (adesea mai bogate în aromă decât speciile domestice pe care le veți cumpăra din magazin) se disting în pădurea boreală pentru numeroasele specii de păsări care se bazează pe ele ca sursă de hrană și vitamina C.
Planta carnivoră purpurie (Sarracenia purpurea)
Una dintre cele mai preistorice plante din taiga de pe listă, planta carnivoră purpurie este o plantă carnivoră care obține majoritatea nutrienților prin capturarea insectelor, acarienilor, păianjenilor și chiar a broaștelor mici. Aceste plante își folosesc aspectul frapant și frunzele în formă de ulcior, variind de la verde la violet, pentru a atrage și prinde prada.
Originară din America de Nord, această plantă preferă zonele umede de mlaștină din pădurile boreale.
Roua cerului cu frunze rotunde (Drosera rotundifolia)
O altă plantă carnivoră care iubește mlaștina, roua cerului cu frunze rotunde își folosește frunzele lipicioase natural pentru a prinde insectele. Capetele frunzelor sale secretă un lichid cu gust dulce pentru a atrage insectele, în timp ce picăturile mai lipicioase de pe suprafața frunzei le împiedică să zboare. Cu flori mici albe sau roz, cresc mai jos de sol și prosperă în soluri sărace în nutrienți.
Murul arctic (Rubus chamaemorus)
Cunoscut și sub denumirea de zmeură de somon (salmonberry) sau măr copt (bake appleberry), planta de mur arctic este strâns înrudită cu familia trandafirului și este originară atât din regiunile arctice, cât și subarctice ale zonei temperate nordice.
Fructele sale comestibile au gust de o combinație între zmeură și coacăze roșii, fiind populare atât printre animale, cât și printre oameni. Aceste plante din taiga cu creștere joasă au frunze pieloase, iar fructele variază de la galben la culoarea chihlimbarului, coacându-se din august până în septembrie.
Merișorul (Vaccinium vitis-idaea)
Acest arbust veșnic verde poate fi găsit târându-se sau extinzându-se de-a lungul solului pădurii boreale, crescând la doar 20.3 centimetri înălțime, cu frunze rotunjite și flori în formă de cupă care înfloresc vara. Fructele sale mici, roșii, care se coc din august până în septembrie, sunt comestibile, dar foarte acide, deși sunt totuși populare printre culegători pentru a fi folosite în conserve.
Considerat pe scară largă un superaliment, s-a constatat că merișoarele previn creșterea în greutate la șoarecii cu diete bogate în grăsimi și pot reduce bolile cardiovasculare la oameni.
Sarsaparilla sălbatică (Aralia nudicaulis)
Membră a familiei ginsengului, sarsaparilla sălbatică are frunze compuse, ceea ce înseamnă că fiecare plantă produce o singură frunză împărțită în foliole separate. Frunzele apar primăvara de culoare bronz profund, devenind verzi vara și galbene sau roșii pe măsură ce vremea se răcește toamna. Florile sale albe, grupate, se dezvoltă în fructe de pădure purpurii la sfârșitul lunii iulie și sunt consumate frecvent de veverițe, sconși, vulpi roșii și urșii negri.
Pedicuța (Spinulum annotinum)
Un mușchi peren care crește pe sau lângă suprafața solului, extinzându-se până la 0.9 metri în lungime și oriunde între 5.1 și 30.5 centimetri în înălțime, pedicuța este răspândită în pădurea boreală din nord-vestul Ontario și spre nord până la coasta Arctică. Aceste plante preferă pădurile umede, dar prosperă și în mediile alpine.
Bradul-țapului (Lycopodium clavatum)
Bradul-țapului crește aproape de sol și se răspândește rapid prin pădurile boreale. Ramurile sale seamănă cu cele ale pinilor convenționali – doar mult mai mici – iar sporii săi ies vertical.
Nativii americani foloseau Lycopodium clavatum ca remedii homeopatice pentru afecțiuni precum tulburările digestive, iar oamenii de știință continuă să studieze această plantă din taiga și astăzi. În 2015, de exemplu, cercetătorii din India au descoperit că bradul-țapului ar putea ajuta la îmbunătățirea învățării și a memoriei la șobolani.
