Vânătorii-culegători munceau mai puțin, aveau diete mai variate și o sănătate mai bună – așadar, de ce am trecut la agricultură?
Ah, agricultura. Pe hârtie, agricultura și domesticirea sună destul de bine – ai pământ, cultivi hrană, crești animale. Este unul dintre lucrurile care ne-a adus unde suntem astăzi, în bine sau în rău. (Având în vedere, printre altele, distrugerea habitatelor, deteriorarea solului, contaminarea apei, problemele legate de drepturile animalelor și pierderea biodiversității culturilor, înclin spre „în rău”.)
Dar vânătorii și culegătorii o duceau destul de bine – munceau mai puțin, mâncau o varietate mai mare de alimente și erau mai sănătoși. Deci ce i-a împins spre agricultură? Potrivit unui nou studiu de la Universitatea din Connecticut, trecerea de la vânătoare și cules la agricultură i-a nedumerit mult timp pe oamenii de știință. Și faptul că trecerea s-a întâmplat independent în jurul lumii sporește misterul.
„Multe dovezi sugerează că domesticirea și agricultura nu au prea mult sens”, spune Elic Weitzel, doctorand la departamentul de antropologie al UConn și autor principal al studiului. „Vânătorii-culegători lucrează uneori mai puține ore pe zi, sănătatea lor este mai bună și dietele lor sunt mai variate, așa că de ce ar trece cineva și ar începe să practice agricultura?”
Începutul agriculturii
Este o întrebare pe care mulți și-au pus-o și, făcând asta, au ajuns la două teorii plauzibile. Una este că, în vremuri de abundență, oamenii aveau răgazul să înceapă să experimenteze domesticirea plantelor. Cealaltă teorie sugerează că, în vremuri de lipsă – din cauza creșterii populației, a supraexploatării resurselor, a schimbărilor climatice etc. – domesticirea era o modalitate de a suplimenta dietele.
Așa că Weitzel a decis să testeze ambele teorii analizând un loc specific, Estul Statelor Unite, întrebând: „A existat un dezechilibru între resurse și populațiile umane care a dus la domesticire?”
A început să testeze ambele teorii analizând oase de animale din ultimii 13.000 de ani, recuperate din șase situri arheologice de așezări umane din nordul Alabamei și din valea râului Tennessee. A analizat, de asemenea, datele despre polen luate din carote de sedimente colectate din lacuri și zone umede; datele oferă o înregistrare despre viața plantelor din diferite perioade.
Așa cum explică UConn, Weitzel a găsit dovezi că pădurile de stejar și hickory au început să domine zonele pe măsură ce clima s-a încălzit, dar acest lucru a dus și la scăderea nivelului apei în lacuri și zone umede. După cum notează studiul, „Încălzirea și uscarea climatică în Holocenul Mijlociu, creșterea populațiilor umane și extinderea pădurilor de stejar-hickory au fost probabil factorii determinanți ai acestor schimbări în eficiența căutării hranei.” Între timp, înregistrările osoase au relevat o trecere de la dietele bogate în păsări de apă și pești mari la crustacee mai mici.
„Luate împreună, aceste date oferă dovezi pentru a doua ipoteză”, spune Weitzel. „A existat un fel de dezechilibru între populația umană în creștere și baza lor de resurse, afectat poate de exploatare și, de asemenea, de schimbările climatice.”
Uhm, deja vu, nu-i așa?
Dar, cu toate acestea, lucrurile nu sunt chiar atât de clare. Weitzel a găsit și indicatori care sugerează subtil și prima teorie. Noile păduri au stimulat populația speciilor vânate. „Asta vedem în datele despre oasele de animale”, spune Weitzel. „Fundamental, când vremurile sunt bune și există multe animale prezente, te-ai aștepta ca oamenii să vâneze prada care este cea mai eficientă”, spune Weitzel. „Cerbii sunt mult mai eficienți decât veverițele, de exemplu, care sunt mai mici, cu mai puțină carne și mai greu de prins.”
Dar chiar și așa, dacă vânatul mare, precum cerbii, este vânat în exces, sau dacă peisajul se schimbă într-unul mai puțin favorabil populației de animale, oamenii trebuie să subziste cu alte surse de hrană mai mici, mai puțin eficiente, notează UConn. „Agricultura, deși implică multă muncă, ar fi putut deveni o opțiune necesară pentru a suplimenta dieta atunci când au apărut astfel de dezechilibre.”
Nevoia de mai multă hrană
În cele din urmă, Weitzel concluzionează că descoperirile indică teoria numărul doi: că domesticirea a apărut pe măsură ce proviziile de hrană au devenit mai puțin decât ideale.
„Cred că existența unei eficiențe în scădere chiar și într-un singur tip de habitat este suficientă pentru a arăta că… domesticirea care are loc în vremuri de abundență nu este cea mai bună modalitate de a înțelege domesticirea inițială”, spune el.
Weitzel consideră, de asemenea, că privirea spre trecut la întrebări de acest gen – și modul în care oamenii au făcut față și s-au adaptat la schimbare – ne-ar putea ajuta să ne iluminăm în fața climei actuale în încălzire. „A avea o voce arheologică susținută de această perspectivă a timpului profund în elaborarea politicilor este foarte important”, spune el.
Având în vedere că progresul este ceea ce a declanșat această rundă de schimbări climatice, dacă măcar am putea să ne schimbăm cursul și să începem din nou să vânăm și să culegem. Mai puțină muncă, diete mai variate și o sănătate mai bună? De ce am vrea altceva?
