În fiecare an din 1987, National Trust for Historic Preservation a publicat o listă care servește drept catalizator, un memento prudent că, deși desemnarea istorică în Statele Unite oferă un anumit nivel de protecție siturilor de patrimoniu marcate ca atare, aceasta nu garantează neapărat imunitate perpetuă. Chiar și locuri istorice despre care am putea presupune că sunt „sigure” pot întâmpina pericole – fie că este vorba de degradare, demolare, dezvoltare sau o multitudine de dezastre create de om și naturale.
Pentru ediția din 2017 a listei sale cu cele mai periclitate locuri istorice, National Trust a decis să schimbe abordarea. În loc să tragă un semnal de alarmă pentru un nou set de situri vulnerabile, lista face o călătorie emoționantă înapoi în timp pentru a revedea 11 povești răsunătoare de succes în conservare din ultimii 30 de ani. De la golful San Francisco la Sea Islands din Carolina de Sud, acestea sunt toate locuri – un liceu, un câmp de luptă, un hotel și un sit arheologic printre ele – care au fost toate salvate.
Acestea fiind spuse, nu toate siturile istorice incluse pe lista anuală a National Trust – și au fost multe – în ultimele trei decenii au supraviețuit. Tiger Stadium din Detroit și vechiul terminal Pan Am de la Aeroportul Internațional John F. Kennedy sunt doar două situri care au fost listate și ulterior pierdute. Majoritatea, însă, au supraviețuit, iar National Trust poate fi mulțumit pentru că a contribuit la atragerea unei atenții largi asupra situației lor critice. Și deși poate fi descurajant să vezi un loc important pentru tine apărând pe listă, este de fapt un lucru bun, deoarece situl poate beneficia doar de pe urma acestei includeri de profil înalt.
Stația de imigrare Angel Island
Există o insulă mai puțin faimoasă în golful San Francisco care începe cu litera „A” și este deschisă publicului ca parc marcat istoric. Vorbim despre Angel Island, care, la puțin peste 2,59 kilometri pătrați, este cea mai mare insulă naturală din golf și, din 1962, a funcționat ca parc de stat.
Punct fierbinte pentru recreere în aer liber, Angel Island este populară printre drumeți, cicliști, excursioniști cu cortul, amatori de plimbări cu barca, iubitori de natură și oricine caută o evadare convenabilă, accesibilă cu feribotul, din agitația urbană. (Priveliștile de pe insulă, inutil să spun, sunt spectaculoase.) Și deși insula a servit mai multor funcții în zilele sale de dinaintea de a deveni parc de stat, inclusiv fermă de vite și instalație militară, este cel mai bine cunoscută pentru că a găzduit un centru de interogare și detenție pentru imigranți – un fel de Ellis Island de pe coasta de vest – prin care au trecut (sau au fost reținuți și apoi deportați) aproximativ un milion de imigranți din peste 80 de țări, inclusiv China, Japonia și Filipine, între 1910 și 1940.
După al Doilea Război Mondial, Stația de imigrare Angel Island a fost abandonată și a ajuns într-o stare de degradare. Stația, listată în National Register of Historic Places în 1971, era chiar programată pentru demolare, până când un ranger al parcului a descoperit peste 200 de poeme inscripționate direct pe pereți și podele cu creionul și cerneala de către deținuți. Aceste poeme, scrise predominant de imigranți chinezi, exprimau o gamă largă de emoții: speranță, dor, frustrare, frică. După includerea stației pe lista celor mai periclitate situri a National Trust în 1999, s-au strâns fonduri pentru a recupera și restaura poemele. Astăzi, ele sunt vizibile publicului larg, în timp ce stația restaurată, odată în pericol de a fi dărâmată, rămâne deschisă ca un muzeu administrat de o organizație non-profit dedicat povestirii istoriei imigranților a căror primă – și în multe cazuri, singură – experiență cu America a fost între zidurile acoperite de poezie ale Stației de imigrare Angel Island.
Parcul național al câmpului de luptă Antietam
Un mall construit deasupra – sau chiar vizavi de unul dintre cele mai importante câmpuri de luptă ale Războiului Civil American – nu s-ar putea întâmpla niciodată, nu?
Câmpul de luptă național Antietam din nord-vestul Maryland – locul bătăliei sângeroase de o zi din 1862, care l-a determinat pe președintele Abraham Lincoln să emită Proclamația de Emancipare – a fost într-adevăr amenințat de dezvoltare. Amenințarea a venit la sfârșitul anilor 1980, o eră dominată de dezvoltarea imobiliară, în care National Trust s-a simțit obligat să claseze Antietam, administrat de U.S. National Park Service, ca fiind unul dintre cele mai periclitate situri istorice ale Americii. (Parcurile naționale ale câmpului de luptă Manassas și Cedar Creek, ambele din Virginia și vulnerabile la extinderea urbană, au fost de asemenea incluse pe a doua listă anuală a organizației).
Motivul pentru care Antietam, impresionant de bine conservat, este astăzi protejat de terenuri conservate și nu înconjurat de centre comerciale, dealeri auto și locuințe fără caracter se datorează în mare parte muncii neobosite a Save Historic Antietam Foundation (SHAF), o organizație care a condus lupta împotriva dezvoltării invadatoare. „Cred că, în primul rând, pentru mine câmpul de luptă, orice câmp de luptă, este un loc sacru”, a declarat în 2016 Tom Clemens, președinte SHAF de mult timp. „[Antietam] este un loc unde americanii au luptat, au murit și au sângerat. Ar trebui să fie păstrat pentru comemorare. Nu pot înțelege cum cineva ar putea construi o casă acolo unde acei oameni au luptat și au murit.” El adaugă: „Îmi place să cred că am făcut o diferență și vom lăsa câmpul de luptă Antietam și zona Sharpsburg într-o stare mai bună decât le-am găsit.” SHAF creditează National Trust pentru că a ajutat la atragerea atenției naționale asupra situației critice a Antietam și a altor situri de câmpuri de luptă amenințate prin lista sa cu cele mai periclitate situri. Faptul că Antietam a fost în fruntea listei ordonate alfabetic cu siguranță nu a dăunat.
Catedrala St. Vibiana
Uneori, pentru a salva o clădire istorică, este necesară intervenția divină. Și în cazul Catedralei St. Vibiana, un reper istoric din centrul orașului Los Angeles, construită în 1876, acea intervenție divină a venit sub forma unui grup de conservatori neobosiți.
Numită după o martiră romană din secolul al III-lea, această catedrală în stil italian, încununată de o cupolă, a servit drept sediu al Arhiepiscopiei Catolice Romane din Los Angeles timp de peste un secol. În cea mai mare parte, a avut o existență fără incidente majore… așa cum ar trebui să fie toate catedralele. Problemele „ne-sfinte” au început să apară abia la mijlocul anilor 1990, când Arhiepiscopia a decis să dărâme structura veche și deteriorată de cutremure și să construiască o catedrală mai mare și mai modernă în locul ei. Și astfel, în 1996, Arhiepiscopia a continuat cu demolarea (neautorizată) a catedralei. Totuși, înainte ca bila de demolare să poată lovi prima dată, a început o bătălie juridică aprinsă între conservatori, care doreau să salveze catedrala, și Arhiepiscopia, care dorea să o trimită în lumea de dincolo, cu sau fără permise. În 1997, St. Vibiana a ajuns pe lista celor mai periclitate situri a National Trust.
Un schimb de terenuri coordonat de oraș a salvat în cele din urmă St. Vibiana. Ca parte a înțelegerii, Arhiepiscopia a primit un lot de teren mai mare și mai de dorit pentru a construi o nouă catedrală, cu condiția, bineînțeles, să lase vechea St. Vibiana să trăiască. Deși numeroase artefacte religioase și elemente arhitecturale au fost salvate și încorporate în noua catedrală, St. Vibiana a fost lăsată în mare parte intactă, deși avea nevoie de restaurări ample. În 1999, catedrala, vândută de oraș unui dezvoltator orientat spre conservare, a început un proces laborios de renovare pe mai mulți ani. Acum cunoscută simplu ca Vibiana, astăzi catedrala funcționează nu ca lăcaș de cult, ci ca un loc de evenimente popular pentru nunți și petreceri după decernarea premiilor. Clădirea adiacentă, care a servit drept reședință preoțească, găzduiește Redbird, un restaurant apreciat al bucătarului Neal Fraser, unde punctele culminante ale meniului cu nume cerești includ tofu la grătar și supă de crab Dungeness în stil tailandez.
Monumentul național Governors Island
Situat chiar lângă vârful sudic al Manhattanului în portul New York, Governors Island ar putea fi considerat un „copil nou” în acest context specific. La urma urmei, secțiuni ale insulei de 69,6 hectare, care a jucat un rol pivot în Războiul Revoluționar și a găzduit ulterior atât o bază a Armatei S.U.A. (1783-1966), cât și o instalație a Pazei de Coastă (1966-1996), sunt deschise publicului ca zonă de parc – timp de mulți ani doar sezonier, în weekenduri – abia din 2003. Și abia mai recent, acest loc anterior semi-necunoscut din Big Apple s-a transformat într-o destinație de clasă mondială datorită deschiderii The Hills, un nou parc spectaculos, capodoperă de design peisagistic realizată de firma olandeză West 8.
Deși majoritatea vizitatorilor de pe Governors Island se îndreaptă în prezent spre The Hills și alte facilități nou deschise odată ajunși cu feribotul, Monumentul național Governors Island, o unitate a National Park Service situat în partea de nord a insulei, se află la rădăcina acestei povești de succes în conservare.
Când Paza de Coastă a decis să închidă operațiunile pe insulă în 1995, Președintele Bill Clinton și Senatorul din New York Daniel Patrick Moynihan au încheiat o înțelegere: guvernul federal va vinde întreaga insulă atât orașului New York, cât și statului New York pentru suma de 1 dolar, cu condiția ca aceasta să fie folosită în beneficiul publicului. Câțiva ani, o mențiune pe lista celor mai periclitate situri a National Trust și un alt președinte mai târziu, acea înțelegere a fost finalizată. În 2001, a fost înființat Governors Island National Monument, care cuprinde cele mai vechi și mai istorice structuri ale insulei, inclusiv Fort Jay și Castle Williams, și Districtul Național de Referință Istorică înconjurător. În ceea ce privește celelalte hectare de parc ale insulei, care nu se află în limitele monumentului, acestea se află sub auspiciile Trust for Governors Island.
Teatrele istorice din Boston
În anii 1960, districtul luminilor roșii din Boston a fost evacuat din vechiul său sediu din West End pentru a face loc monstruozității de beton cunoscute sub numele de Government Center. Și astfel, spectacolele peep show și prostituatele s-au reinstalat la marginea districtului teatrelor, într-o zonă care în scurt timp a devenit cunoscută sub numele de Combat Zone.
Printre districtele cu lumini roșii, Combat Zone a fost remarcată pentru ospitalitatea sa față de oameni de toate rasele și orientările sexuale – un focar sordid de toleranță, dacă vreți. Totuși, Combat Zone nu a fost deloc ospitalieră cu teatrele istorice de pe strada Washington inferioară – aceste structuri majestuoase au suferit enorm din cauza neglijării și neutilizării în această perioadă. În 1995, trei dintre aceste frumuseți în declin – Paramount Theatre, Modern Theatre și Boston Opera House – au fost listate ca periclitate de National Trust.
Datorită eforturilor de conservare și reamenajare mult așteptate, aceste teatre sunt acum din nou în plină activitate, splendid restaurate. În 2010, teatrul Paramount (1932) în stil art deco s-a redeschis după o transformare de 77 de milioane de dolari într-un centru pentru arte performative și cămin studențesc pentru Emerson College, o școală de arte liberale axată pe comunicare, a cărei predilecție pentru achizițiile imobiliare de profil înalt a făcut ca fosta Combat Zone să devină de nerecunoscut. Construită inițial ca palat cinematografic, Boston Opera House (1928) a schimbat proprietari de mai multe ori de-a lungul deceniilor, rămânând goală perioade dureros de lungi. După o renovare de 38 de milioane de dolari, marele spațiu s-a redeschis în 2004 ca locație pentru spectacolele de pe Broadway aflate în turneu. În 2009, a devenit și sediul permanent al Boston Ballet. Un fost palat cinematografic care a funcționat ca teatru pentru adulți în perioada de glorie a Combat Zone din anii 1970, înainte de a fi complet abandonat, Modern Theatre (1876) s-a redeschis în 2010 ca spațiu de spectacole pentru Suffolk University.
Liceul Little Rock Central
Când a fost finalizat în 1927, Liceul Little Rock Central a primit toate superlativele posibile care se puteau acorda unui liceu american la acea vreme: era cel mai mare, cel mai frumos și cel mai costisitor de construit (1,5 milioane USD) din întreaga țară. Astăzi, școala secundară emblematică a capitalei din Arkansas, o structură masivă din cărămidă care îmbină stilurile arhitecturale art deco și neogotic, se numără încă printre cele mai magnifice licee publice istorice din țară, alături de Liceul El Paso din El Paso, Texas; Liceul East din Denver; și Liceul Stadium din Tacoma, Washington.
Deși impresionant din punct de vedere arhitectural, adevărata magnitudine istorică a Liceului Little Rock Central provine din rolul său în mișcarea pentru drepturile civile. În 1957, un grup de nouă studenți de culoare – Little Rock Nine – li s-a refuzat intrarea în școala anterior exclusiv albă de către Garda Națională din Arkansas, sub ordinele Guvernatorului Orval Faubus, care acționa sfidând hotărârea Curții Supreme a S.U.A. din 1954 conform căreia școlile publice trebuie să se desegregeze. Cu întreaga națiune urmărind, Președintele Dwight D. Eisenhower a intervenit și a trimis soldați înarmați din Divizia 101 Aeropurtată a Armatei S.U.A. pentru a escorta studenții în școală. Deși cei nouă studenți Little Rock Nine – fiecare prezentat cu o Medală de Onoare a Congresului în 1999 de către Președintele Bill Clinton, originar din Arkansas – au reușit în cele din urmă să urmeze cursurile (dar nu fără hărțuiri), așa-numita Criză Little Rock a continuat în cadrul sistemului de școli publice fracturat al orașului.
După decenii de uzură cauzată de ravagiile timpului (și de mii și mii de elevi de liceu), clădirea emblematică deteriorată a fost adăugată pe lista celor mai periclitate situri a National Trust în 1996. În 1998, școala, care fusese declarată anterior National Historic Landmark în 1982, a fost stabilită ca National Historic Site – este singura școală publică operațională căreia i s-a acordat o astfel de onoare – și a primit finanțare mult necesară pentru restaurare. Un centru de vizitatori administrat de National Park Service, care povestește curajoasa istorie a grupului Little Rock Nine, este situat vizavi.
Nine Mile Canyon
Deseori prezentat ca „cea mai lungă galerie de artă din lume”, supranumele Nine Mile Canyon de 64,37 kilometri lungime din estul Utah, care este de fapt un defileu, are distincția ciudată de a fi atât o mină de aur arheologică plină de petroglife și pictografe, cât și un coridor de transport cu trafic intens. Previzibil, acesta din urmă a fost dăunător pentru cei care lucrează pentru a conserva bogăția de artă rupestră indiană antică și alte artefacte culturale importante care datează de aproape 1.700 de ani din defileu.
Pe lângă vandalism și dezvoltarea legată de gazele naturale pe Platoul West Tavaputs, praful – și substanțele chimice folosite pentru a-l suprima – s-au dovedit a fi un dușman formidabil pentru conservatorii care lucrează în zonă. Împrăștiat de traficul din ce în ce mai intens prin defileu, clorura de magneziu, menită să calmeze norii de praf care reduc vizibilitatea, are un efect potențial ruinător asupra pereților defileului acoperiți de artă.
Datorită includerii Nine Mile Canyon pe lista celor mai periclitate situri a National Trust în 2004, alături de eforturile continue ale Nine Mile Canyon Coalition, drumul care traversează defileul a fost în cele din urmă pavat pentru a găzdui mai bine turiștii și, cel mai important, pentru a elimina necesitatea tratării acestuia cu substanțe chimice pentru reducerea prafului. Sute de situri arheologice individuale de-a lungul Nine Mile Canyon au fost adăugate în National Register of Historic Places în ultimele decenii, cu planuri de a adăuga încă sute.
The Penn Center
Pe insula Lowcountry St. Helena din Carolina de Sud, chiar la sud de orașul Frogmore, faimos pentru tocana sa, se află locul Școlii Penn, prima școală pentru sclavii eliberați din sudul Americii. Fondată de educatoarea aboliționistă și nativă a Pittsburgh-ului, Laura Matilda Towne, primul grup de studenți ai școlii – 80 în total – a început cursurile în 1862.
Situat pe o plantație plină de stejari abandonată de proprietari când Armata Uniunii a ocupat insula la izbucnirea Războiului Civil, campusul extins a rămas dedicat educației și serviciului public de-a lungul anilor, chiar și după ce statul a preluat controlul la sfârșitul anilor 1940 și, la scurt timp după, a schimbat „școala” în „centru” și a adăugat un centru de conferințe și un muzeu dedicat culturii locale Gullah. În deceniile următoare, terenul fostei școli a devenit o destinație populară pentru retrageri religioase și activități de formare umanitară. Centrul a fost adăugat atât în National Register of Historic Places, cât și declarat District Național de Referință Istorică în 1974.
În ciuda utilizării continue, The Penn Center cunoscuse zile mai bune, iar la sfârșitul secolului al XX-lea se afla într-o stare de degradare. În 1990, includerea pe lista locurilor periclitate a National Trust a ajutat la strângerea de fonduri mult necesare pentru lucrări de întreținere și restaurarea diferitelor clădiri ale centrului. Astăzi, viziunea centrului non-profit este de a servi drept „organizație care servește ca centru de resurse și catalizator local, național și internațional pentru dezvoltarea de programe pentru auto-suficiența comunității, drepturile civile și umane și schimbarea pozitivă”. În ianuarie 2017, Președintele Barack Obama a înființat Monumentul Național Era Reconstrucției, un monument cu mai multe situri centrat în Beaufort County, care include cea mai veche clădire a centrului, Darrah Hall, precum și Brick Church, o biserică baptistă istorică situată lângă centru.
Cabana Președintelui Lincoln la Azilul Soldaților
Acționând ca un fel de Mar-a-Lago de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar fără chiuvetele placate cu aur și taxele de membru, Cabana Președintelui Lincoln (anterior cunoscută ca Anderson Cottage) este un bun exemplu al faptului că desemnarea ca Referință Istorică Națională și includerea în National Register of Historic Places (ambele în 1974) nu a rezultat într-o imunitate față de pericolele neglijării și ale vârstei. Locul aproape că nu a supraviețuit.
Construită la începutul anilor 1840 pe terenul împădurit a ceea ce era atunci cunoscut ca Azilul Soldaților (astăzi, este oficial mai puțin poeticul Armed Forces Retirement Home), această cabană din stuc în stil neogotic din nord-vestul Washington, D.C., a fost refugiul sezonier iubit al patru președinți succesivi, stresați: James Buchanan, Rutherford B. Hayes, Chester A. Arthur și, cel mai faimos, Abraham Lincoln, care, în vara anului 1862, a început să redacteze Proclamația de Emancipare acolo.
Totuși, în ciuda rolului important pe care l-a jucat această modestă casă de țară din stuc în istoria americană, clădirea a fost în mare parte uitată, lăsată să fie devastată deopotrivă de Mama Natură și de Părintele Timp. În 2000, a sosit salvarea când Președintele Bill Clinton a proclamat Cabana Președintelui Lincoln, împreună cu întregul complex al Azilului Soldaților de 0,93 hectare, monument național. Această desemnare a permis în sfârșit National Trust să înceapă o renovare restauratoare de 15 milioane USD a clădirii dărăpănate. În 2008, cabana restaurată cu grijă s-a deschis pentru tururi ghidate publicului pentru prima dată în istoria sa, cu misiunea de a „dezvălui adevăratul Lincoln și de a continua lupta pentru libertate”. Astăzi, situl, care include și un centru de vizitatori renovat, certificat LEED Gold, construit inițial în 1905, este operat de o organizație non-profit și nu primește finanțare federală pentru funcționare, în ciuda statutului său de monument național.
The Statler Hilton Dallas
Când s-a deschis în 1956, The Statler Hilton Dallas, care a costat 16 milioane USD, era hotelul care punea capăt tuturor hotelurilor. Lăudându-se cu o multitudine de premiere în industria hotelieră, cum ar fi televizoare în camere, muzică ambientală în lifturi, facilități de conferințe la parter și un heliport, nimeni nu mai văzuse – sau stătuse – într-un hotel ca acesta. Proiectat de William B. Tabler, Statler Hilton Dallas – 19 etaje impunătoare de sticlă, beton armat și cazări super-deluxe – a fost de asemenea influent prin designul său, servind drept șablon pentru alte hoteluri din centrul orașului în acea eră.
Acest puternic simbol al designului de la mijlocul secolului – este adesea descris ca fiind primul „hotel modern” al Americii – a traversat o perioadă prelungită de declin în anii următori și în cele din urmă s-a închis complet în 2001, soarta sa fiind incertă din cauza unei serii de probleme structurale și a unei cantități mari de azbest. La vremea respectivă, demolarea părea singura opțiune viabilă, determinând National Trust să includă structura neglijată pe lista sa cu cele mai periclitate situri în 2008.
După o mână de scheme de reamenajare eșuate, dezvoltatorul Mehrdad Moayedi a anunțat planuri de a transforma reperul dărăpănat din Dallas într-un hotel de 159 de camere, completat cu peste 200 de apartamente de lux de închiriat, în 2015. (Hotelul original avea 1.001 camere și suite.) După peste 15 ani în care a stat gol, restaurarea de dimensiuni texane (cost: 175 milioane USD) a fost finalizată la începutul anului 2017; hotelul administrat de Hilton este programat să se redeschidă pentru oaspeți mai târziu în acest an. Prezentând un „decor retro-futurist”, facilitățile de la acest hotspot revitalizat din centrul Dallas – odată atât de aproape de a dispărea în neant – vor include o piscină pe acoperiș, un restaurant deschis 24 de ore și un bar subteran cu bourbon.
Parcul de stat Travelers’ Rest
Cu mult înainte de a deveni magnificul parc de stat de 26,3 hectare care este astăzi, Travelers’ Rest din Montana a fost locul unde doi domni pionieri pe nume Meriwether Lewis și William Clark au decis să se oprească pentru o perioadă.
Conduși de Lewis și Clark, Expediția Corps of Discovery a stabilit această tabără în valea Bitterroot din Montana în timp ce se aventura spre vest în septembrie 1805; bărbații au stat aici și la întoarcere în iulie 1806. Declarat National Historic Landmark în 1960, este singurul loc de campare de pe întregul Traseu Lewis și Clark unde au fost descoperite dovezi arheologice ale expediției.
Înainte de a beneficia de protecția statului (și de administrarea Travelers’ Rest Preservation and Heritage Association), situl istoric și terenul din jurul său erau proprietate privată și, în consecință, susceptibile la dezvoltare. Includerea pe lista locurilor periclitate a National Trust în 1999 a galvanizat o mișcare pentru a proteja Travelers’ Rest prin transferarea proprietății către Montana Fish, Wildife & Parks. Astăzi, călătorii moderni își pot face selfie-uri unde „Lewis și Clark au dormit”, precum și să participe la o serie de activități recreative. „Devenim locul unde vin localnicii să observe păsări sau să iasă la o alergare de seară sau ceva similar”, declară managerul parcului Loren Flynn pentru The Missoulian. „Există o reală diversitate în vizitele noastre pe care nu o vedem de obicei la alte parcuri de stat.” În ceea ce privește faptul că Travelers’ Rest este considerat o poveste de succes în conservare de către National Trust, Flynn numește acest lucru „destul de cool, mai ales când te uiți la celelalte locuri de pe listă. Să fii în acea companie este emoționant.”
