Pe 28 ianuarie 1969, o erupție necontrolată la o platformă de foraj petrolier maritim situată la aproximativ 10 kilometri de coasta Santa Barbara a dus la deversarea a peste 15 milioane de litri de țiței în Oceanul Pacific. Scurgerea s-a extins în cele din urmă pe o suprafață de 2072 de kilometri pătrați, creând o pată lungă de 56 de kilometri și acoperind aproximativ 160 de kilometri din zonele costiere continentale ale Californiei și Insulele Canalului Santa Barbara cu o mâzgă neagră, vâscoasă. A ucis mii de păsări marine și nenumărate alte mamifere marine, pești și alte forme de viață oceanică și a contribuit la inițierea unui nou capitol puternic în mișcarea ecologică.
Scurgerea de petrol din Santa Barbara a reprezentat un impuls important pentru prima Zi a Pământului și o serie de legi fundamentale de mediu care au urmat la începutul anilor 1970. Niciuna dintre aceste acțiuni de reglementare ulterioare nu a împiedicat, totuși, scurgeri chiar mai mari. În 1989, petrolierul Exxon Valdez a eșuat, eliberând 41,6 milioane de litri de țiței în Strâmtoarea Prince William din Alaska. În 2010, platforma Deepwater Horizon a explodat în Golful Mexic și a deversat petrol timp de trei luni – în total 507 milioane de litri – înainte ca puțul avariat să fie obturat. Însă scurgerea din Santa Barbara, a treia cea mai mare din istoria SUA și cea mai gravă la acea vreme, a avut, probabil, cel mai durabil impact asupra politicilor.
Scurgerea de petrol
Forajele au avut loc în apele de stat puțin adânci de lângă coastele Santa Barbara și Ventura încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar pe măsură ce progresele tehnologice au făcut posibilă extracția la adâncimi din ce în ce mai mari, rezidenții locali au căutat să obțină un control mai mare asupra forajelor din Canalul Santa Barbara.
Începând cu 1966, administrația președintelui Lyndon B. Johnson a căutat să accelereze aprobările pentru concesiunile de foraj maritim ca sursă de finanțare pentru Războiul din Vietnam și agenda sa politică internă, în ciuda rezistenței locale. Așa cum a relatat Robert Easton în cartea sa Black Tide din 1972, Secretarul de Interne Stewart Udall a asigurat rezidenții de coastă că nu au de ce să se teamă, că licențele de foraj vor fi acordate doar în condiții care să asigure protecția mediului. Departamentul de Interne a grăbit aprobarea licențelor cu o implicare minimă a publicului. Cu opt zile înainte de infama scurgere, Richard Nixon a fost inaugurat ca președinte.
În dimineața zilei de 28 ianuarie 1969, lucrătorii de pe o platformă maritimă cunoscută sub numele de Platforma A, deținută și operată de Union Oil, foraseră un nou puț într-un rezervor de petrol și gaze situat la aproape 1067 de metri (aproximativ 1 kilometru) sub fundul mării. Pe măsură ce scoteau coloana de tubaj, a apărut o diferență de presiune care a dus la o erupție necontrolată. Petrolul și gazele naturale sub presiune extremă s-au îndreptat cu repeziciune spre suprafață. Ulterior s-a aflat că guvernul federal acordase companiei Union Oil o derogare pentru a ocoli măsurile de siguranță care ar fi putut preveni scurgerea.
Lucrătorii s-au grăbit să obtureze puțul pentru a opri deversarea de petrol și gaze, dar soluția temporară a intensificat doar presiunea. Liniile naturale de falie de sub fundul mării au început să formeze crăpături sub acea presiune, cauzând o eliberare necontrolată de gaz și petrol în mai multe puncte diferite în jurul puțului. Petrolul și gazele bolboroseau la suprafață de parcă oceanul fierbea, iar o pată întunecată s-a extins treptat spre țărm.
Era un teritoriu neexplorat. La acea vreme, nu existau reglementări federale care să ghideze răspunsul la o scurgere de această magnitudine, iar Union Oil nu avea nici un plan de urgență, nici echipamentul adecvat și know-how-ul tehnic necesar pentru a opri scurgerea de petrol și gaze prin crăpăturile din fundul mării.
Reacția și curățarea
Peste noapte, vânturile schimbătoare au împins petrolul spre coastă; un miros greu, pătrunzător de petrol a anunțat sosirea iminentă. Pe măsură ce petrolul a început să apară pe țărm în zilele următoare, a apărut o imagine din ce în ce mai sumbră a pagubelor. Petrolul, având până la 15 cm grosime, a acoperit plajele din zonă, precum și insulele din nordul Canalului Santa Barbara, cu cele mai mari concentrații în jurul orașelor Santa Barbara, Carpinteria și Ventura. Stratul gros de petrol a sufocat apa, amortizând sunetele valurilor care se spărgeau pe plajele locale.
Deși existase o rezistență locală la forajele maritime chiar și înainte ca administrația Johnson să autorizeze concesiunile federale, nimeni nu își imaginase un scenariu chiar ca acesta. Localnicii erau în stare de șoc în timp ce mergeau pe plajele acoperite de petrol și întâlneau păsări, mamifere marine, pești și alte forme de viață marină moarte și pe moarte. Surferii, pescarii și alți membri ai comunității au ieșit pe apă pentru a încerca să salveze animalele sălbatice acoperite de petrol și pentru a ajuta la curățare.
Nici industria petrolieră, nici guvernul federal nu știau cum să curețe o scurgere de petrol pe mare, iar dimensiunea acestei scurgeri era fără precedent. Furtunile de iarnă și valurile puternice au rupt barierele plutitoare pe care Union Oil a încercat să le monteze în jurul scurgerii pentru a o izola. Compania a folosit elicoptere pentru a pulveriza dispersanți chimici pentru a sparge petrolul, dar și acest lucru s-a dovedit în mare parte ineficient. Pe măsură ce petrolul a ajuns pe plaje, Union Oil a recurs la utilizarea unor cantități masive de paie pentru a absorbi nămolul lipicios de pe țărm. A fost un răspuns lent, rudimentar, bazat pe încercări și erori. Pata a rămas timp de luni de zile, iar pagubele aduse ecosistemelor marine și costiere au continuat ani de zile.
Impactul asupra mediului
Potrivit Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice, petrolul de la Platforma A a fost identificat la aproximativ 130 de kilometri spre nord la Pismo Beach și la peste 370 de kilometri spre sud în Mexic. Deși puțul a fost obturat după 11 zile, petrolul și gazele au continuat să se infiltreze de pe fundul mării timp de luni de zile, în timp ce Union Oil se străduia să sigileze adecvat crăpăturile.
Scurgerea a avut loc într-o regiune cu o biodiversitate extremă. Între Platforma A și continent se aflau păduri bogate de alge marine care susțin o multitudine de forme de viață marină, inclusiv pești, rechini, raze, arici de mare, homari, scoici abalone, crabi, bureți, anemone și corali – și organisme mult mai mici la baza lanțului trofic marin. Multe dintre impacturile asupra ecosistemelor marine rămân necunoscute. Dar miile de animale sălbatice moarte și pe moarte care au apărut pe țărm au oferit o indicație frapantă a pagubelor și au șocat oamenii, determinându-i să acționeze.
La fel cum nimeni nu știa cum să curețe eficient scurgerea, nimeni nu știa cum să ajute miile de păsări și mamifere marine acoperite de petrol care ajungeau pe plaje. Grădina Zoologică din Santa Barbara, chiar vizavi de plaja orașului cu palmieri, a devenit un punct improvizat de primire pentru încercările de salvare a animalelor sălbatice aflate în suferință. Păsările marine, în special pescărușii și cufundarii, au fost cele mai afectate, cu aproape 3.700 de păsări confirmate moarte; unii oameni de știință estimează că peste dublul acestui număr au murit probabil.
Păsările sunt deosebit de vulnerabile în cazul scurgerilor de petrol; petrolul acoperă penele păsărilor, făcându-le imposibil să zboare. De asemenea, interferează cu impermeabilitatea și izolația lor, ceea ce poate provoca hipotermie. Pe măsură ce păsările își curăță penele pentru a îndepărta petrolul și gudronul toxic, îl ingerează.
Mamiferele marine au suferit și ele. Delfini, foci, lei de mare și vidre moarte și pe moarte au ajuns pe plajele locale. Inhalarea vaporilor poate provoca leziuni respiratorii severe, în timp ce ingerarea petrolului prin curățare sau consumul de pradă contaminată poate duce la leziuni ale organelor și, potențial, la insuficiență organică. Iar pentru creaturi precum vidrele de mare care depind de blană pentru izolația împotriva apelor oceanice reci, acoperirea cu petrol poate duce la hipotermie și moarte. Studii recente confirmă impacturile cancerigene ale produselor petroliere asupra mamiferelor marine și asocierea lor cu leziuni pulmonare la delfini și alte specii.
Fotografiile și imaginile televizate cu apele și plajele costiere înnegrite, împreună cu fotografii ale animalelor sălbatice moarte și pe moarte într-una dintre cele mai pitorești destinații turistice din California, adesea numită „Riviera Americană”, au provocat șoc și indignare internațională. Scurgerea a reunit locuitori din Santa Barbara din întregul spectru politic pentru a pleda pentru încetarea forajelor maritime. A fost un capitol timpuriu formativ în lupta îndelungată de a renunța la dependența de combustibilii fosili.
Impactul pe termen lung
Scurgerea de petrol din Santa Barbara nu a declanșat singură mișcarea ecologică modernă; mulți americani fuseseră preocupați de conservarea terenurilor și a faunei sălbatice, de poluarea aerului și a apei și de precipitațiile radioactive timp de decenii. Cartea lui Rachel Carsons din 1962, Silent Spring, este frecvent creditată cu schimbarea ecologismului dintr-o mișcare orientată în mare parte spre conservare într-una axată pe efectele ecologice și asupra sănătății umane ale substanțelor chimice industriale și agricole.
Scurgerea din 1969 a adus aceste preocupări în prim-plan și a ilustrat națiunii și lumii riscurile ecologice și economice asociate cu extracția de petrol și gaze. A devenit un eveniment mobilizator, unind americani de diferite convingeri politice pentru a pleda pentru protecții de mediu mai puternice.
Senatorul Gaylord Nelson (D-WI), un campion al cauzelor ecologice, a fost atât de tulburat de scurgere încât a conceput un „teach-in” național despre mediu, care a evoluat în prima Zi a Pământului în primăvara anului 1970 și a atras participarea a 20 de milioane de oameni din întreaga țară. Ziua Pământului a reunit americani de diverse convingeri politice care erau îngrijorați de poluarea necontrolată. A creat un impuls politic care a contribuit la adoptarea unei legislații majore de mediu.
Chiar și Richard Nixon, departe de a fi un campion al problemelor ecologice, a recunoscut o oportunitate politică în urma scurgerii. Protecția mediului se bucura de o largă popularitate în rândul publicului american într-un moment în care Războiul din Vietnam divizase profund țara. Chiar înainte de prima aniversare a scurgerii, Nixon a semnat National Environmental Policy Act, sau NEPA, considerată temelia elaborării politicilor de mediu în SUA. NEPA cere agențiilor federale să efectueze evaluări ale impactului asupra mediului pentru proiectele propuse și impune implicarea publicului.
Până la sfârșitul anului 1970, Nixon înființase Agenția pentru Protecția Mediului. A urmat o serie de statute federale considerate printre cele mai importante legi de mediu ale țării. Acestea au inclus o extindere majoră a Legii Aerului Curat (Clean Air Act) (1970), Legea Apei Curate (Clean Water Act), Legea Protecției Mamiferelor Marine (Marine Mammal Protection Act) și Legea Deversării Oceanice (Ocean Dumping Act) (1972), Legea Speciilor pe Cale de Dispariție (Endangered Species Act) (1973) și multe altele. Politicile federale adoptate după scurgere au crescut, de asemenea, penalitățile și costurile de curățare pentru care operatorii de platforme petroliere sunt răspunzători.
Acțiunile federale au fost reflectate la nivel de stat. California a impus un moratoriu asupra noilor foraje maritime în apele sale. În 1970, statul a adoptat California Environmental Quality Act (CEQA), care, la fel ca NEPA, cere divulgarea publică și o evaluare a impactului asupra mediului pentru proiectele majore și impune ca aceste impacturi să fie atenuate pe cât posibil. De asemenea, contribuie la asigurarea faptului că poluatorii plătesc pentru curățare. California Coastal Commission, care deține o putere semnificativă de a reglementa utilizarea umană a terenurilor și a apei în zonele de coastă ale statului, a fost înființată în 1972.
În 1974, Union Oil, împreună cu Mobil, Texaco și Gulf, au ajuns la o înțelegere într-un proces legat de scurgere cu orașul și comitatul Santa Barbara, orașul Carpinteria și statul California pentru 9 milioane de dolari – o sumă semnificativă la acea vreme.
Astăzi, Santa Barbara și comunitățile costiere similare vulnerabile din California sunt mai bine pregătite să răspundă unei scurgeri majore de petrol. Planurile de urgență la nivel de stat asigură o coordonare mai bună între agențiile de stat și cu guvernul federal. Un efort la nivel de stat pentru a ajuta animalele sălbatice afectate de scurgere, cunoscut sub numele de Oiled Wildlife Care Network, aplică lecțiile învățate din scurgerile anterioare și oferă animalelor sălbatice afectate o șansă mai bună de supraviețuire.
Bătăliile privind forajele de petrol și gaze offshore nu s-au stins însă în jumătate de secol de la scurgerea din Santa Barbara. Concesiunile federale care preced moratoriul de stat înseamnă că foratorii operează încă în largul coastei. Sute de puțuri offshore abandonate reprezintă o preocupare suplimentară. Iar o scurgere de petrol din 2015 care a eliberat 378.500 de litri de țiței la Refugio State Beach de-a lungul pitorescului Gaviota Coast, la vest de Santa Barbara, a fost o reamintire puternică a riscurilor mereu prezente ale dezvoltării petroliere în stat.
În 2018, administrația Trump a încercat să deschidă aproape toate apele offshore din SUA pentru foraje, în ciuda unei rezistențe largi. (O hotărâre judecătorească a suspendat planul anul următor, iar pierderea alegerilor de către Trump în 2020 l-a anulat practic.) Acum, se propune legislație pentru a împiedica viitorii președinți să acorde concesiuni de foraj offshore. Indiferent dacă forajul offshore va fi interzis în cele din urmă sau nu, California va continua să se confrunte cu riscuri din cauza moștenirii sale îndelungate în domeniul dezvoltării petroliere pe mare.
