Spre deosebire de alte evenimente astronomice, cum ar fi stelele căzătoare (o marcă înregistrată Spielberg), lunile pline (stați departe de pădure) și mega-asteroizii (apel pentru Ben Affleck), eclipsele solare sunt o apariție mai rară în filme. Totuși, filme cu scene majore, care propulsează intriga, cu eclipse solare pot fi găsite în mai multe genuri, nu doar în science-fiction. Drame, thrillere, musicaluri, epopee istorice, filme Disney înșelător de înspăimântătoare – există cu adevărat un film despre eclipse pentru toată lumea.
Poate un motiv pentru care eclipsele — în special eclipsele totale de soare — apar atât de sporadic în filme este că ele apar atât de sporadic în viața reală.
Această raritate este unul dintre motivele pentru care toată lumea este înnebunită după eclipsa din 21 august, prima dată când o eclipsă totală de soare va fi vizibilă din Statele Unite continentale din 1979. După 21 august, America nu va mai avea parte de o altă eclipsă totală până în 2045. Cu o medie de doar șapte eclipse solare totale care au loc pe continentul american pe secol, unele orașe americane nu au mai văzut luna blocând complet soarele de zeci, chiar sute de ani. (Nu vă mutați în Twin Cities dacă vreți să fiți vreodată martorii unei eclipse totale.)
Eclipsele cinematografice sunt rareori văzute pentru că poartă cu ele o serie de conotații culturale, majoritatea de natură prevestitoare. De-a lungul istoriei, ele au acționat ca un semn astronomic rău. Și în plus, nu poți pur și simplu să arunci o eclipsă totală de soare într-o scenă. Sunt prea mari.
Mai jos sunt opt filme cu scene de eclipsă solară, una dintre ele reală. Pentru cei cu febră de eclipsă solară, multe merită văzute; copiii anilor ’80 ar putea dori să reviziteze câteva dintre ele în scopuri nostalgice. Dar nu ar trebui să vizionați niciunul dintre acestea dacă căutați o perspectivă asupra a ceea ce să vă așteptați de la viitoarea eclipsă. Adică, dacă nu vă plac ideile de a fi prinși într-o oglindă, hrăniți unei plante devoratoare de oameni, terorizați de un preadolescent și/sau însărcinați cu salvarea omenirii de la apocalipsa care se apropie rapid.
„Apocalypto” (2006)
Când nu servesc ca prevestitoare de soartă și distrugere, eclipsele solare cinematografice sunt, de asemenea, utile pentru a te scoate dintr-o încurcătură — o distracție astronomică unică în viață.
Plasat în timpul colapsului Imperiului Maya în secolul al XVI-lea, filmul „Apocalypto” al lui Mel Gibson — nebunesc și lăudat de critici — se învârte în jurul unui astfel de scenariu. După ce este capturat și forțat să urmărească o paradă de sacrificii umane ritualice macabre, protagonistul Jaguar Paw evită să-și piardă capul, la propriu, grație unei eclipse solare survenite la momentul potrivit, un fenomen plin de superstiții în cultura mayașă. Unii au remarcat că o scenă similară implicând sacrificii umane și o eclipsă extrem de oportună a apărut în benzile desenate Tintin din 1949, „Prizonierii Soarelui”. Scena de evadare de la moarte din opera anterioară a lui Mark Twain, „Un yankeu din Connecticut la curtea regelui Arthur” (musicalul film din 1949 este inclus în această listă) se învârte, de asemenea, în jurul unei eclipse — poate cel mai important, a cunoștințelor prealabile despre eclipsa respectivă.
Toate aceste opere de ficțiune îi datorează lui Cristofor Columb un oarecare merit. Așa cum spune legenda, în martie 1504, exploratorul a folosit o eclipsă pentru a calma tensiunile cu un trib de indieni Arawak, în timp ce era blocat de luni de zile în ceea ce este astăzi Jamaica. Pentru a continua să primească alimente și provizii de la nativii din ce în ce mai puțin cooperanți (pe bună dreptate), exploratorul l-a păcălit pe șeful tribului, făcându-l să creadă că el a creat o eclipsă de lună. Acest lucru, desigur, s-a întâmplat după ce Columb a consultat și și-a pus încrederea într-o efemeridă — un fel de almanah ceresc — dezvoltată de astronomul german Regiomontanus cu câțiva ani mai devreme. Știți. Vechiul truc: „Voi face ca soarele să se întunece în două zile dacă nu faci ce spun…”
„Barabbas” (1961)
Eclipsele solare reprezentate în majoritatea — dacă nu în toate — filmele sunt, desigur, simulate de artiști scenografi talentați și echipe de efecte vizuale. Există, totuși, o excepție notabilă: epopeea biblică produsă cu fast, „Barabbas”.
Cu Anthony Quinn în rolul personajului titular, scenele de deschidere ale filmului prezintă crucificarea lui Iisus Hristos, în timp ce o eclipsă totală de soare reală se desfășoară. Vizibilă pe o porțiune din sudul Europei la 15 februarie 1961, eclipsa a coincis cu programul de filmare, iar legendarul producător Dino de Laurentiis a fost hotărât să profite din plin de ea. Au existat îngrijorări printre membrii echipei din Italia că eclipsa ar putea fi chiar filmată, având în vedere fereastra minusculă de timp implicată. Cu toate acestea, printr-un miracol tehnic și logistic, directorul de imagine a surprins cu succes întreaga totalitate spectaculoasă. Această realizare cinematografică s-a dovedit a fi o lovitură de marketing pentru Columbia Pictures, deoarece mulți americani nu mai văzuseră niciodată o eclipsă totală, cu atât mai puțin una care avea loc în timpul unei scene de crucificare cu buget mare. Anunțat în materialele promoționale ca „Filmul care a oprit Soarele”, „Barabbas” s-a dovedit a fi deosebit de popular printre pasionații de astronomie.
„Bloody Birthday” (1981)
Fenomenul astronomic reprezentat în secvența de deschidere este cel mai puțin interesant lucru care se întâmplă în acest film slasher cu buget redus de la începutul anilor ’80, care poate fi cel mai bine descris ca un hibrid între „Vineri 13” și „Sămânța rea”, cu o apariție specială a cărții „Semnele zodiacale” de Linda Goodman. Nu este mare sau dramatic. Cam uiți de el. Apoi, lucrurile încep să devină ciudate.
Intriga pe scurt: „1970. Trei copii s-au născut în timpul unei eclipse totale de soare. Acum, 10 ani mai târziu, ei împărtășesc o teribilă compulsie de a ucide. Și nimeni nu-i poate opri. Dacă decid că nu vă plac, fiți atenți!”
Cu 85 de minute de împușcături, înjunghieri, strangulări și „mumbo-jumbo” astrologic despre luna și soarele care blochează Saturn, „Bloody Birthday”, atât de prost încât e bun, este un clasic cult bine meritat, care s-a pierdut printre numeroasele filme de groază ale epocii care se învârteau în jurul sărbătorilor sau ocaziilor speciale. (Vezi și: „Noapte de groază, noapte fatală”, „Răul de Anul Nou”, „Valentinul meu sângeros”, „La mulți ani mie”, etc.) Doar nu lăsați bona să-l vadă.
„Un yankeu din Connecticut la curtea regelui Arthur” (1949)
Povestea satirică din 1889 a lui Mark Twain, în care un inginer se lovește la cap și călătorește accidental în timp, în Evul Mediu, a fost adaptată de numeroase ori pe scenă și pentru marele ecran. (Intriga călătoriei în timp a poveștii a fost, de asemenea, reintrepretată celebru în numeroase desene animate și filme de desene animate precum „Armata întunericului” a lui Sam Raimi.) Deși nu este cea mai recentă adaptare, versiunea filmului muzical din 1949 a „Un yankeu din Connecticut la curtea regelui Arthur”, cu Bing Crosby în rolul principal, este probabil cea mai îndrăgită.
În ceea ce privește eclipsa solară, aceasta joacă un rol major în povestea plasată în Camelot, având loc la un moment cât se poate de convenabil. Chiar în momentul în care protagonistul Hank Morgan (reintitulat Hank Martin în film) urmează să fie executat, are loc o eclipsă totală. Speriată de evenimentul astronomic, curtea este convinsă de Hank, vorbitorul fluent și înclinat spre muzică, că el a făcut ca soarele să treacă prin fața lunii prin puterile sale magice. (Hank știa de fapt că eclipsa urma să se întâmple datorită lecțiilor de istorie de acasă, din Hartford secolului XX.) Inutil de spus, captorii lui Hank îl eliberează, el se reîntâlnește cu iubita sa și urmează un mare număr muzical fericit.
„Dolores Claiborne” (1995)
Fanii „American Horror Story” care nu se mai satură de talentul lui Kathy Bates pentru accentele regionale vor savura, fără îndoială, intonațiile ei groase, semi-indescifrabile, din Downeast Maine, în „Dolores Claiborne”. În a doua ei adaptare a unei cărți de Stephen King (după rolul care a consacrat-o în „Mizeria” din 1990), Bates interpretează o menajeră de vârstă mijlocie implicată într-un mister al unei crime vechi de zeci de ani. Da, scheletele abundă în „Dolores Claiborne”. Dar fără un strop de supranatural de menționat în această ofertă non-horror a lui King, ele sunt toate relegat în dulap.
Un thriller melodramatic despre memorie, maternitate și devotament neclintit, „Dolores Claiborne” prezintă, de asemenea, o eclipsă formidabilă într-o scenă de flashback culminantă, sfâșietoare. Eclipsa portretizată în film se bazează pe eclipsa totală de soare din 20 iulie 1963, un eveniment astronomic real care este, de asemenea, integrat în intriga unui alt thriller King din 1992, „Jocul lui Gerald”. (Mai recent, eclipsa a fost prezentată într-un episod din sezonul trei al „Mad Men”.) Claiborne a lui Bates spune: „Eclipsa a durat șase minute și jumătate. Au spus că a fost un fel de record. A fost mult mai mult decât un nor de furtună care trecea prin fața soarelui. A fost frumos.”
„Ladyhawke” (1985)
Deși a fost regizat de regizorul de blockbustere Richard Donner („Superman”, „Goonies”, „Scrooged”, filmele „Armă mortală”) și având o distribuție de vedete, inclusiv Matthew Broderick, Michelle Pfeiffer și inimitabilul Rutger Hauer, „Ladyhawke” rămâne oarecum o curiozitate uitată a anilor 1980, care este adesea confundată cu mulțimea de filme fantastice de capă și spadă lansate în acea epocă.
Plasat în Franța medievală, dar însoțit de o coloană sonoră care nu ar putea fi mai specifică anilor ’80 chiar dacă ar încerca, „Ladyhawke” prezintă proeminent o eclipsă solară în timpul confruntării sale culminante dintre protagoniști și maleficul Episcop de Aquila. Pe scurt, episcopul a aruncat un blestem asupra îndrăgostiților ghinioniști, Etienne de Navarre și Isabeau d’Anjou. Asigurându-se că cuplul este „întotdeauna împreună; veșnic despărțit” sub blestem, Navarre se transformă într-un lup noaptea, în timp ce Isabeau se transformă într-un șoim ziua. Incomod! Totuși, blestemul poate fi rupt dacă cei doi îl înfruntă pe episcopul perfid în timpul unei eclipse solare, un eveniment în care atât Navarre, cât și Isabeau își reiau formele umane complete, fie și numai pentru o secundă scurtă.
„Mica prăvălie a ororilor” (1986)
Ah, „Mica prăvălie a ororilor”. Poate ați uitat originile lui Audrey II, „mama verde și rea din spațiul cosmic” care cântă și își croiește drum prin adaptarea cinematografică, în mare parte fidelă, a lui Frank Oz, a comediei muzicale off-Broadway.
Pentru a vă reîmprospăta memoria, planta de apartament cu aspect neobișnuit, dar altfel inofensivă, s-a născut dintr-o eclipsă totală de soare și a fost achiziționată de asistentul florăriei, Seymour Krelborn (Rick Moranis), purtător de ochelari, de la un comerciant chinez de plante exotice, imediat după rarul eveniment astronomic. Cum putea ghinionistul Seymour să știe că planta avea să se transforme într-un monstru horticol sugător de sânge (un extraterestru spațial, tehnic vorbind) care avea sentimente pentru noua sa logodnică? Sigur, se subînțelege că eclipsa, care a venit „brusc și fără avertisment”, nu a fost deloc o eclipsă, ci o navă extraterestră în trecere care a obscurizat soarele. Dar pentru o generație de cinefili și spectatori de teatru care au crescut cu acest musical rock kitsch și cu partitura sa contagioasă (grație lui Alan Menken și Howard Ashman, celebri pentru „Frumoasa și Bestia” și „Mica Sirenă” de la Disney), eclipsele sunt indisolubil legate de flora devoratoare de carne.
„Al șaptelea semn” (1988)
Deși nu este cel mai apreciat film care prezintă o eclipsă solară pe această listă, „Al șaptelea semn” este un exemplu excelent al unui soare obscurizat care joacă un rol important în intriga unui film horror care, în acest caz, se învârte în jurul Cărții Apocalipsei și a luptei pentru sufletul unui copil nenăscut.
Purtătoarea copilului respectiv este Demi Moore, înainte de „Ghost” și după „Focul Sfântului Elmo”, jucând rolul unei femei din California care se trezește implicată în evenimente apocaliptice extrem de stresante, după ce un chiriaș misterios închiriază o cameră deasupra garajului ei. (Spoiler: chiriașul este Hristos reîncarnat.) Eclipsa apare mai târziu în film ca cel de-al șaselea sigiliu — adică al șaselea semn al apocalipsei — când se dezvăluie că „soarele a devenit negru ca un sac de păr” și este urmat de un cutremur cataclismic. În recenzia sa despre acest thriller „haotic”, Roger Ebert a lăudat interpretarea lui Moore ca o femeie însărcinată care încearcă să salveze lumea de la o soartă iminentă. „… are o carismă autentică, o aură de inteligență și hotărâre, întărită de vocea ei guturală. Nu am fost sigur la început, totuși, că a fost alegerea potrivită pentru acest film. Am crezut că era poate prea puternică și că rolul cerea mai degrabă o țipătoare.”
„Observatorul din pădure” (1980)
Lansarea Disney live-action, cotată PG, care a traumatizat o întreagă generație de copii, „Observatorul din pădure” prezintă, printre altele, ședințe de spiritism, conace englezești scârțâitoare, păduri învăluite în ceață, o înec aproape fatal, dimensiuni alternative, dubluri, posesie extraterestră și o Bette Davis septuagenară. Și, da, există și o eclipsă solară totală pe deasupra.
Deși a fost destinat adolescenților și tinerilor adulți, publicul țintă al filmului „Observatorul din pădure” a evitat în mare măsură filmul din cauza asocierilor sale cu Disney, neînțelegând că această poveste de groază ocultă, extrem de atmosferică, era cu adevărat înfricoșătoare. În același timp, publicul tradițional Disney (adică: copiii mici) a fost introdus în film, deoarece mulți părinți altfel precauți au lăsat garda jos în magazinele video din întreaga țară. Sună puțin înfricoșător, dar cât de rău poate fi? Este Disney! Este la secțiunea de copii! Toate acestea fiind spuse, majoritatea copiilor la începutul și la mijlocul anilor 1980, expuși la „Observatorul din pădure”, nici măcar nu au ajuns la scena eclipsei culminante, destul de spectaculoasă, care are loc spre sfârșitul filmului. Coșmarurile începuseră deja.
