Născut pe 11 ianuarie 1887, Aldo Leopold, un influent om de știință și conservator american și autorul cărții „Almanahul unui comitat de nisip” (peste 2 milioane de exemplare au fost vândute de la lansarea sa în 1949), continuă să influențeze scriitorii și gânditorii în timpurile moderne.
Leopold este considerat fondatorul științei managementului faunei sălbatice. „Etica Terrei”, un capitol din cartea sa, a popularizat ideea gândirii ecologice — că animalele, plantele, solul, geologia, apa și clima se unesc pentru a forma o comunitate a vieții — că ele nu sunt părți separate, ci fragmente integrate ale unui întreg.
Înțelegerea sa asupra lumii naturale este surprinsă în multe dintre citatele sale, o colecție a cărora este adunată mai jos — un tribut potrivit cu ocazia a ceea ce ar fi fost ziua sa de naștere.
Armonia cu pământul este ca armonia cu un prieten; nu-i poți prețui mâna dreaptă și să-i tai pe cea stângă.
Viața timpurie a lui Leopold a inclus mult timp petrecut în aer liber cu tatăl și frații săi în Iowa (și veri în Insulele Les Cheneaux din Peninsula Superioară a Michiganului); a fost un student silitor și petrecea ore întregi afară numărând și catalogând păsări.
Abuzăm pământul pentru că îl vedem ca pe o marfă care ne aparține. Atunci când vedem pământul ca pe o comunitate din care facem parte, s-ar putea să începem să-l folosim cu dragoste și respect.
Leopold a continuat să studieze la Școala de Silvicultură de la Yale, pe atunci recent înființată, iar de acolo a urmat o carieră în cadrul Serviciului Silvic, unde a petrecut mai mult de un deceniu în New Mexico și Arizona. A continuat să dezvolte primul plan cuprinzător de management pentru Marele Canion.
Am ajuns la bătrâna lupoaică la timp pentru a urmări un foc verde aprig murind în ochii ei. Atunci am realizat, și de atunci am știut întotdeauna, că exista ceva nou pentru mine în acei ochi – ceva cunoscut doar de ea și de munte. Eram tânăr atunci și plin de dorința de a trage; am crezut că pentru că mai puțini lupi înseamnă mai mulți căprioare, absența lupilor ar însemna raiul vânătorilor. Dar după ce am văzut focul verde murind, am simțit că nici lupoaica, nici muntele nu erau de acord cu o astfel de viziune.
Leopold a recunoscut importanța prădătorilor de vârf precum urșii și lupii cu decenii înainte ca această idee să fie mai frecvent acceptată (deși în unele locuri, aceasta este încă o luptă în curs). A scris despre acest concept de cascadă trofică într-un capitol din „Almanahul unui comitat de nisip” numit „Gândind ca un munte” atunci când realizează implicațiile uciderii unui lup.
Una dintre pedepsele unei educații ecologice este că trăiești singur într-o lume plină de răni. O mare parte din daunele cauzate pământului sunt complet invizibile pentru nespecialiști. Un ecologist trebuie fie să-și întărească învelișul și să se prefacă că consecințele științei nu-l privesc, fie trebuie să fie medicul care vede semnele morții într-o comunitate care se crede sănătoasă și nu vrea să i se spună altfel.
Leopold a văzut și viitorul modelat de o lume plină de automobile (și drumuri) care brăzdau țara, și cerințele unei populații în rapidă creștere. A dorit să protejeze zone mari pentru binele lor propriu, departe de dezvoltarea umană (inclusiv drumuri) și a fost prima persoană care a folosit cuvântul „sălbăticie” pentru a descrie această idee.
Ultimul cuvânt în ignoranță este omul care spune despre un animal sau o plantă: La ce bun e?
Leopold a respins punctul de vedere utilitarist pe care mulți conservatori din timpul său îl aveau, care foloseau idei despre cât de valoroasă era o porțiune de teren — în drepturi minerale, animale care puteau fi vânate, sau cât de bogat era un râu în pește — pentru a-i judeca valoarea. El credea că animalele, plantele și sistemele naturale aveau valoare în sine.
Un lucru este corect atunci când tinde să păstreze integritatea, stabilitatea și frumusețea comunității biotice. Este greșit atunci când tinde invers.
Leopold s-a mutat în Wisconsin în 1933, iar el și familia sa au început un experiment propriu — pe o suprafață de aproximativ 32 de hectare de teren care fusese tăiată, consumată de mai multe incendii de vegetație, pășunată excesiv de bovine și în cele din urmă lăsată aridă, au plantat mii de pini și au lucrat la restaurarea zonelor de prerie. Urmărirea reabilitării peisajului de-a lungul râului Wisconsin i-a oferit lui Leopold o mai bună înțelegere a modului în care funcționau sistemele naturale și l-a inspirat mai târziu să scrie „Almanahul unui comitat de nisip”.
Capacitatea noastră de a percepe calitatea în natură începe, ca și în artă, cu frumosul. Se extinde prin etape succesive de la frumos la valori încă necapturate de limbaj.
Deși Leopold a murit în 1948 la vârsta de 61 de ani, o zonă sălbatică a fost numită după el în 1980. Zona Sălbatică Aldo Leopold cuprinde peste 81.000 de hectare în Pădurea Națională Gila din New Mexico.
