-
Cele Trei Tipuri de Biodiversitate
-
Acorduri și Politici privind Biodiversitatea
-
Amenințări la Adresa Biodiversității
Diversitatea biologică, sau „biodiversitatea”, se referă la variabilitatea întâlnită la toate nivelurile biologiei. Biodiversitatea este adesea împărțită în trei niveluri sau tipuri: diversitatea genetică, diversitatea speciilor și diversitatea ecosistemelor. Deși aceste tipuri de biodiversitate sunt interconectate, forțele care conduc fiecare tip de biodiversitate variază.
La nivel mondial, biodiversitatea la toate nivelurile este în scădere. Deși schimbările climatice au, cu siguranță, un rol în aceste pierderi, există și o serie de alți factori în joc. Astăzi, oamenii de știință lucrează pentru a înțelege mai bine biodiversitatea, punctele ei critice și modalitățile de a contracara pierderile.
Chiar dacă se întâmplă ceva catastrofal și neașteptat, cum ar fi o boală care afectează o specie întreagă, populațiile genetic diverse sunt mai susceptibile de a purta cod genetic care lasă unii membri ai populației mai puțin vulnerabili. Atâta timp cât cei care poartă beneficiul genetic sunt capabili să se reproducă, rezistența la boală poate fi transmisă generației următoare pentru a menține specia.
Cele trei tipuri de biodiversitate
Speciile, ecosistemele și sănătatea planetei beneficiază toate atunci când există o mare variabilitate la fiecare nivel al biodiversității. O biodiversitate mai mare oferă o formă de asigurare pentru mediul planetei; atunci când apare o catastrofă, biodiversitatea poate fi esențială pentru supraviețuire.
Diversitatea genetică
Diversitatea genetică se referă la diversitatea rezervorului genetic al unei specii date sau la diversitatea la nivel de ADN. Diversitatea genetică poate fi dedusă din aspectul unui animal, dar este determinată mai precis prin evaluări directe ale ADN-ului unei specii.
Populațiile genetic diverse sunt bine echipate pentru a face față schimbărilor. De exemplu, dacă o boală mortală afectează o populație, nivelurile ridicate de diversitate genetică cresc probabilitatea ca există membri ai populației care sunt mai puțin afectați de boală. Prin protejarea unei părți a populației, diversitatea genetică poate împiedica dispariția populației.
Diversitatea speciilor
Diversitatea speciilor nu se bazează doar pe numărul de specii diferite prezente într-o comunitate, ci și pe abundența relativă a fiecărei specii și rolul pe care îl are în comunitate. De exemplu, o comunitate poate fi compusă din multe specii diferite, dar poate avea doar un singur prădător care urmărește o anumită specie pradă. Când nivelurile populației prădătorului sunt sănătoase, numărul populației prăzii rămâne la un nivel pe care comunitatea îl poate gestiona.
Cu toate acestea, dacă populația prădătorului se reduce brusc, populația speciei pradă poate exploda ca răspuns, determinând-o să consume excesiv propria pradă și să genereze un efect de undă care zguduie întreaga comunitate. În schimb, dacă o comunitate are o diversitate mai mare a speciilor, este posibil să aibă mai mulți prădători care urmăresc aceeași pradă. Apoi, dacă o populație de prădători suferă o schimbare bruscă, comunitatea este protejată de efectele de destabilizare în aval.
Diversitatea ecosistemelor
Diversitatea ecosistemelor se referă la variabilitatea habitatelor dintr-o zonă geografică. Spre deosebire de diversitatea genetică și diversitatea speciilor, diversitatea ecosistemelor ia în considerare atât factorii biologici, cât și cei non-biologici ai variabilității, cum ar fi temperatura și lumina solară. Zonele cu o diversitate ridicată a ecosistemelor creează o mozaică geografică de comunități care ajută la protejarea unei zone întregi de schimbări drastice.
De exemplu, o zonă de vegetație uscată poate fi susceptibilă la incendii, dar dacă este înconjurată de o diversitate de ecosisteme mai puțin sensibile, incendiile pot fi împiedicate să se răspândească în alte zone de vegetație uscată în același an, oferind speciilor care alcătuiesc ecosistemul ars șansa de a se muta într-un habitat neatins în timp ce terenul ars se recuperează. În acest fel, diversitatea ecosistemelor ajută la menținerea diversității speciilor.
Acorduri și politici privind biodiversitatea
Pentru a proteja cele trei tipuri de biodiversitate, există mai multe politici și protocoale care funcționează pentru a preveni distrugerea speciilor și a habitatelor și pentru a promova diversitatea genetică.
Convenția privind diversitatea biologică
Convenția privind Diversitatea Biologică, cunoscută și sub numele de Convenția privind Biodiversitatea sau CBD, este un tratat internațional între peste 190 de țări din întreaga lume pentru gestionarea internațională a dezvoltării durabile. Mai precis, Convenția privind Diversitatea Biologică urmărește „partajarea echitabilă și justă a beneficiilor care decurg din utilizarea resurselor genetice”. Convenția privind Biodiversitatea a fost semnată în iunie 1992 și a intrat în vigoare la sfârșitul anului următor.
Convenția privind Diversitatea Biologică
Organul de conducere al Convenției privind Diversitatea Biologică este Conferința Părților, sau COP. Toate cele 196 de țări care au ratificat tratatul se întâlnesc la fiecare doi ani pentru a stabili priorități și a se angaja în planuri de lucru. În ultimii ani, întâlnirile COP s-au concentrat în principal pe schimbările climatice.
Protocolul de la Cartagena este un acord suplimentar la Convenția privind Diversitatea Biologică care a intrat în vigoare în 2003. Protocolul de la Cartagena își propune în mod specific să reglementeze deplasarea organismelor vii modificate prin tehnologii moderne, cum ar fi plantele modificate genetic, în scopuri de siguranță.
Un al doilea acord suplimentar, Protocolul de la Nagoya, a fost adoptat în 2010 pentru a oferi un cadru juridic clar pentru partajarea echitabilă a resurselor genetice între țările participante pentru a ajuta la conservarea biodiversității globale. Protocolul de la Nagoya și-a stabilit, de asemenea, obiectivul de a reduce rata de extincție din 2010 la jumătate până în 2020. Din păcate, cercetările sugerează că rata globală de extincție a crescut doar din 2010.
Protocolul de la Nagoyacrescut doar
Legea speciilor pe cale de dispariție
La nivel intern, Legea Speciilor Pe Cale De Dispariție (ESA), este o politică federală cheie pentru protecția biodiversității. ESA oferă protecție speciilor amenințate cu dispariția și stabilește planuri de refacere specifice speciilor. Ca parte a acestor planuri de refacere a speciilor pe cale de dispariție, ESA lucrează pentru a restaura și proteja habitatele vitale.
refacere a speciilor pe cale de dispariție
Amenințări la adresa biodiversității
Chiar și cu politici în vigoare, amenințările persistă și contribuie la pierderile de biodiversitate.
Pierderea habitatului
Pierderea habitatului este considerată o cauză principală a declinului modern al biodiversității globale. Prin defrișări și construirea de autostrăzi, activitățile umane distrug ceea ce ar putea fi habitate vitale pentru o varietate de specii, deteriorând diversitatea ecosistemelor. Aceste schimbări de peisaj pot genera, de asemenea, bariere între habitatele conectate anterior, afectând sever diversitatea ecosistemelor. Pe lângă restaurarea habitatului, se depun eforturi pentru crearea de coridoare pentru animale sălbatice care reconectează habitatele izolate de dezvoltarea umană modernă.
coridoare pentru animale sălbatice
Specii invazive
Atât intenționat, cât și accidental, oamenii au introdus specii în noi habitate din întreaga lume. În timp ce multe specii introduse trec neobservate, unele devin mult prea reușite în noile lor case, cu consecințe pentru biodiversitatea întregului ecosistem. Având în vedere impactul lor asupra ecosistemelor, speciile introduse care domină noile lor habitate sunt cunoscute sub numele de specii invazive.
De exemplu, în Caraibe, peștele leu a fost introdus accidental în anii 1980. În habitatul său nativ din Pacific, populațiile de pești leu sunt reglementate de prădători, împiedicând peștii leu să consume excesiv peștii mai mici de pe o recif. Cu toate acestea, în Caraibe, peștele leu nu are prădători naturali. Ca rezultat, peștele leu preia ecosistemele recifelor și amenință speciile native cu dispariția.
Având în vedere capacitatea speciilor non-native de a deteriora biodiversitatea și de a provoca dispariția speciilor native, există reglementări pentru a reduce șansa introducerii accidentale a unor noi specii. În mediile marine, reglarea apelor de balast ale navelor poate fi esențială pentru reducerea invaziilor marine. Navele achiziționează apă de balast înainte de a pleca dintr-un port, transportând apa și orice specii din aceasta până la următoarea destinație a navei.
Pentru a împiedica speciile din apă să preia controlul la următoarea oprire a navei, reglementările necesită ca navele să își elibereze apa de balast la mile marine distanță de coastă, unde mediul diferă foarte mult de locul de unde a provenit apa, făcând puțin probabil ca viața din apă să poată supraviețui.
