20 de tipuri captivante de ciocănitori

Mai mult de 200 de specii de ciocănitori au fost identificate în lumea naturală, iar 23 dintre ele trăiesc în Statele Unite. Deoarece sunt clasificate ca păsări migratoare, ne-vânabile, sunt protejate prin lege federală și de stat, totuși unele au devenit pe cale de dispariție și aproape complet pierdute din cauza distrugerii habitatului.

Deși toate ciocănitorile au calități relativ similare, diferitele specii se mândresc cu o gamă variată de culori, personalități și particularități care le fac absolut unice.

Iată 20 de tipuri de ciocănitori care au atras ochii și urechile iubitorilor de păsări din întreaga lume.

Ciocănitoarea cu burtă roșie (Melanerpes carolinus)

Ai crede că ciocănitoarea cu burtă roșie ar avea o burtă roșie izbitoare, dar nu are. Ciocănitoarea cu cap roșu ar fi fost un nume mai potrivit pentru acest omnivor, deoarece coroana sa viu colorată atrage mai mult privirile observatorilor de păsări decât puținul roșu de pe burtă.

Ciocănitoarea cu burtă roșie se hrănește cu insecte, fructe de pădure și nuci. Se știe chiar că prinde insecte zburătoare în aer. Această specie este cea mai comună în regiunile nordice și nord-estice ale SUA.

Ciocănitoarea ghindelor (Melanerpes formicivorus)

Ciocănitoarea ghindelor găurește cel mai adesea în stejari. Acumulează ghinde în găurile pe care le cioplește în copaci morți — cunoscuți sub numele de „copaci grânar” — și se hrănește cu ele pe parcursul iernii. Se hrănește rar cu insecte care rod lemnul.

Ciocănitorile ghindelor cuibăresc în grupuri de până la o duzină sau mai multe și se abat rareori de la pădurile de stejari.

Ciocănitoarea cu cap roșu (Melanerpes erythrocephalus)

Ciocănitoarea cu cap roșu este complet acoperită de o nuanță stacojie bogată de la gât în sus, ceea ce o face foarte recognoscibilă și atrăgătoare. Nu e de mirare de ce ciocănitoarea cu cap roșu a fost favorita renumitului ornitolog John James Audubon.

Această ciocănitoare preferă pâlcurile, fermele, marginile pădurilor și livezile. Obișnuia să fie foarte comună în estul Americii de Nord, deși numărul ei scade de mulți ani. Pe lângă aspectul său izbitor, ciocănitoarea cu cap roșu are un țipăt ascuțit inconfundabil.

Ciocănitoarea cu frunte aurie (Melanerpes aurifrons)

Ciocănitoarea cu frunte aurie are cu siguranță un aspect unic, cu corpul său cu model de zebră și pete galbene și roșii pe cap. Aspectul său inconfundabil a făcut ca texanii să țintească cu ușurință specia la începutul secolului al XX-lea, când era considerată un dăunător pentru că găurea stâlpii de telegraf.

Se găsește cel mai frecvent în zonele deschise din estul Mexicului, nordul Americii Centrale și uneori Texas. Se știe că ciocănitorile cu frunte aurie și cele cu burtă roșie își bat capul și își apără agresiv teritoriile în zonele în care habitatele lor se suprapun.

Ciocănitoarea cu cap alb (Dryobates albolarvatus)

Ciocănitorile cu cap alb au mici pete roșii pe creștetul capului lor alb, asociate cu corpuri predominant negre. Preferă pădurile montane de pin din vestul SUA și se hrănesc mai mult cu semințe de pin decât orice altă ciocănitoare nord-americană. Se știe că această specie este relativ tăcută și nedetectată.

Ciocănitoarea americană cu trei degete (Picoides dorsalis)

În timp ce ciocănitorile au de obicei patru degete, aceasta se remarcă prin faptul că are doar trei. Această ciocănitoare americană cu trei degete, denumită pe bună dreptate, cuibărește adesea în conifere precum pinul și molidul, hrănindu-se în principal cu gândaci de scoarță de molid.

Ciocănitoarea cu trei degete este deosebit de vulnerabilă la criza climatică. Oamenii de știință de la Audubon estimează că o creștere globală de doar aproximativ 3 grade Celsius va duce la o pierdere semnificativă a habitatului pentru această pasăre.

Ciocănitoarea păroasă (Dryobates villosus)

O asemănare apropiată cu ciocănitoarea pufoasă, ciocănitoarea păroasă este mică, cu un cioc negru lung și pene negre și albe. Locuiește în copaci forestieri morți și se hrănește cu insecte și uneori cu seva care se scurge. Ciocănitoarea păroasă își menține o postură dreaptă și poate fi găsită cuibărind la nivelul mării sau sus în munți.

Ciocănitoarea pufoasă (Dryobates pubescens)

Ciocănitoarea pufoasă este cea mai mică dintre toate ciocănitorile nord-americane. Este, de asemenea, probabil cea mai familiară oamenilor, deoarece nu se ferește de orașe, parcuri urbane, curți sau terenuri virane.

Ciocănitoarea pufoasă este mică, atingând lungimi de aproximativ 14 până la 17 cm. Masculii se disting printr-o mică pată roșie pe cap. Sunt atrași de pădurile deschise și sunt cei mai gălăgioși primăvara și vara.

Ciocănitoarea cu cioc de fildeș (Campephilus principalis)

Ciocănitoarea cu cioc de fildeș este a treia cea mai mare specie din lume și cea mai mare care trăiește la nord de Mexic. Din păcate, din cauza pierderii habitatului, această pasărea este pe cale critică de dispariție și, posibil, chiar extinctă. La ultima evaluare a IUCN, în 2020, se credea că au mai rămas doar între unul și 49 de indivizi maturi.

În timpul apogeului său, ciocănitoarea cu cioc de fildeș era comună în sud-estul SUA și Cuba. Popoarele indigene din America de Nord foloseau ciocul lung și alb al ciocănitoarei cu cioc de fildeș pentru decorațiuni și comerț.

Ciocănitoarea Gila (Melanerpes uropygialis)

În timp ce ciocănitorile preferă, în general, mediile arboricole, ciocănitoarea Gila își numește deșertul acasă. Comună în sud-vestul SUA și Mexic, ciocănitoarea Gila cuibărește în cactușii saguaro vii. După ce scobește o gaură, așteaptă luni de zile ca pulpa cactusului să se usuce înainte de a se instala. Aceste păsări sunt de obicei foarte vizibile datorită chemărilor lor zgomotoase, unduitoare.

Ciocănitoarea lui Lewis (Melanerpes lewis)

Numită după Meriwether Lewis, despre care se presupune că a văzut pentru prima dată această ciocănitoare în 1805 în timp ce călătorea cu William Clark, ciocănitoarea lui Lewis este o căutătoare de hrană aeriană capabilă să prindă insecte în zbor. Este cea mai comună în pădurile deschise din vestul SUA. Corpul său multicolor este format din roz, gri și verde. Numărul ciocănitorilor lui Lewis a scăzut încet, din păcate.

Ciocănitoarea lui Nuttall (Dryobates nuttallii)

William Gambel a descoperit ciocănitoarea lui Nuttall în 1843 și a decis să o numească după Thomas Nuttall, un celebru botanist și ornitolog englez. Această ciocănitoare alb-negru are o pată roșie în spatele capului. Este cea mai comună în pădurile de stejari din California, deși nu se hrănește cu ghinde.

Ciocănitoarea lui Nuttall are un țipăt zgomotos și este de dimensiuni mai mari pentru specie, cu o lungime de 16 până la 18 cm.

Ciocănitoarea cu creastă (Dryocopus pileatus)

Ciocănitoarea cu creastă este una dintre cele mai mari din America de Nord. Lumea aproape a pierdut această pasăre uimitoare cu creastă roșie când tăierile masive de pădure au forțat-o să devină pe cale de dispariție. Numărul său a crescut de la secolul al XX-lea, totuși, și este clasată în prezent ca o specie cu cea mai mică preocupare.

Dacă este lăsată în pace, poate trăi în parcuri și păduri din jurul orașelor. Ciocănitoarea cu creastă este cea mai gălăgioasă când își apără teritoriul.

Ciocănitoarea cu spate dungat (Dryobates scalaris)

Ciocănitoarea cu spate dungat are dungi orizontale alternante negre și albe pe coloana vertebrală. Fiind de dimensiuni mai mici, este pricepută să se miște printre ramuri și să caute insecte. Această ciocănitoare seamănă cel mai mult cu cea a lui Nuttall, iar cele două specii se încrucișează uneori în dealurile din California.

Ciocănitoarea Arizona (Dryobates arizonae)

Această ciocănitoare cu spatele maro are pete albe pe partea din față a corpului. Comună în Sierra Madre din Mexic, ciocănitoarea Arizona locuiește doar în sudul extrem al Arizonei și New Mexico. Deoarece habitatul său este restricționat, ciocănitoarea Arizona se află pe lista de monitorizare pentru conservare a Audubon. IUCN estimează că există doar 200.000 de indivizi maturi și numărul scade, dar continuă să o listeze ca specie cu cea mai mică preocupare.

În timp ce caută hrană, ciocănitoarea Arizona începe prin a zbura la baza unui copac, apoi spiralează în sus pe trunchi căutând insecte.

Ciocănitoarea cu spate negru (Picoides arcticus)

Această specie este aproape în întregime neagră, cu o pată galbenă pe cap. Ciocănitoarea cu spate negru locuiește în principal în pădurile canadiene și în părți din nordul SUA, deși ocazional se mută spre sud în afara sezonului de reproducere. Poate localiza rapid copacii arși, hrănindu-se cu insectele atrase de incendiile forestiere. Ciocănitoarea cu spate negru se poate camufla și în copacii carbonizați și este una dintre cele trei ciocănitori care au trei degete în loc de patru.

Ciocănitoarea cu smocuri roșii (Dryobates borealis)

Ciocănitoarea cu smocuri roșii este protejată prin Legea privind Speciile pe Cale de Disparitie din 1970, din cauza pierderii habitatului prin exploatări forestiere. Ciocănitorile cu smocuri roșii supraviețuitoare rămân în sud-estul SUA pe tot parcursul anului și lucrează împreună în grupuri familiale.

Se știe că această pasăre cuibărește în cavitățile pinilor vii infectați cu ciuperca „red heart”. Un grup de aceste păsări poate dura câțiva ani pentru a scobi o singură cavitate de copac.

Ciocănitoarea eurasiatică cu trei degete (Picoides tridactylus)

Alăturându-se ciocănitoarelor americană cu trei degete și cu spate negru, specia eurasiatică cu trei degete este nemigratoare și se limitează în principal la zona palearctică, incluzând sudul Scandinaviei, Letonia și părți din Moscova, Siberia și Mongolia, printre alte țări europene și asiatice.

Această pasăre preferă pădurile de conifere. Odată ce două ciocănitori eurasiatice cu trei degete se împerechează, monogamia este obiceiul și ambii părinți au grijă intens de puii lor.

Ciocănitoarea aurie (Colaptes auratus)

Ciocănitoarea aurie are spatele gri-maro și fundul alb, deși masculii au de obicei și colorație neagră și roșie. Această specie poate fi găsită de obicei în zone împădurite cu copaci morți. Ciocănitoarea aurie tinde să migreze din Alaska, mutându-se spre sud pentru a ajunge în cele din urmă în părți din nordul Mexicului, Cuba și Nicaragua.

Masculii pot recunoaște imediat femelele, folosind „orientarea ciocului”, „împungerea cu ciocul”, „legănarea capului” și „balansarea capului” împotriva rivalilor masculi. Ciocănitoarea aurie are o preferință deosebită pentru furnici și afidele care distrug culturile.

Ciocănitoarea aurită (Colaptes chrysoides)

Ciocănitoarea aurită preferă habitatele de deșert și rămâne de obicei în Deșertul Sonoran din Arizona pe tot parcursul anului. Această specie este cea mai mare și cea mai comună ciocănitoare care cuibărește în cactușii saguaro. Are o față gri cu perciuni roșii și o parte inferioară și aripi pătate cu negru.