Unul dintre cele mai fascinante fenomene din natură este capacitatea unui animal sălbatic de a evita prădătorii prefăcându-se mort, lăsându-și coada în urmă și vărsând sau eliminând fecale cu venin. Aceste tactici familiare sunt, totuși, departe de a fi cele mai creative. Probabil că nu ați auzit niciodată de o broască ce-și rupe propriile degete pentru a folosi oasele ca arme sau de o larvă de fluture care imită un șarpe mortal, până la forma de diamant a capului.
Iată 15 dintre cele mai bizare – dacă nu și macabre – mecanisme de apărare din natură.
Șopârlele cu coarne din Texas aruncă sânge din ochi
Una dintre cele mai înfiorătoare apărări este pusă în practică de șopârla cu coarne din Texas, cunoscută și sub denumirea de broasca țestoasă cu coarne. Această șopârlă descurajează prădătorii precum șoimi, șerpi, alte șopârle, coioți, pisici și câini, țâșnind sânge din colțurile ochilor săi. Face acest lucru, practic, prin ruperea propriilor membrane sinusale.
Șopârlele cu coarne din Texas au mușchi care căptușesc venele din jurul ochilor. Atunci când se contractă, acești mușchi opresc fluxul sanguin către inimă și inundă sinusurile oculare. Șopârlele pot contracta mușchii și mai mult și pot face sângele să țâșnească până la aproximativ 1,2 metri din ochi. În biologie, acest lucru se numește autohemoragie sau „sângerare reflexă”.
Tritonii iberici cu coaste folosesc coastele ca țepi
Tritonul iberic cu coaste are o modalitate uimitoare (deși tulburătoare) de a evita prădătorii. Atunci când este amenințat, își împinge coastele înainte prin pielea întinsă pentru a crea o armură corporală plină de țepi. Ah, și țepii sunt otrăvitori. Aceștia secretă o substanță lăptoasă care pătrunde în pielea tritonului și poate provoca prădătorului dureri severe sau chiar moartea. Tritonul în sine nu suferă efecte negative semnificative de pe urma acestei strategii macabre și o poate executa în mod repetat, vindecându-se de fiecare dată fără probleme.
Cașaloții pigmei creează nori de fecale
Defecația este o clasă comună de mecanism de apărare împărtășită de tot felul de viețuitoare, de la gândacul de cartof la cașalotul pigmeu. Acesta din urmă merge însă dincolo de simpla folosire a materiei fecale pentru a-și împuternici sau otrăvi prădătorii. Dimpotrivă, elimină un fel de – pregătiți-vă – sirop anal, apoi își flutură înotătoarele și coada pentru a crea un nor întunecat care învăluie prădătorii și ascunde ruta de evadare a balenei. Ce ziceți despre folosirea deșeurilor ca armă?
Broaștele păroase își rup oasele degetelor pentru a le folosi ca gheare
Există un motiv întemeiat pentru care această broască este adesea numită broasca „groazei” sau „wolverine”. Când este amenințată, apărarea sa principală este să-și crape propriile oase ale degetelor, să le străpungă prin pielea pernuțelor de la picioare și să le folosească drept gheare – nu foarte diferit de Wolverine din „X-Men”. Doar la picioarele din spate, ghearele lor se conectează cu osul prin colagen. La celălalt capăt al osului se află un mușchi pe care broasca îl poate contracta atunci când este amenințată pentru a rupe un fragment ascuțit de os și a-l împinge prin pernuța de la picior. Acest comportament este unic printre vertebrate.
Unele furnici se auto-incendiază
Coloniile de furnici au multe tipuri de furnici care îndeplinesc roluri diferite, inclusiv furnici a căror sarcină este să apere colonia împotriva atacatorilor. Dar pentru aproximativ 15 specii de furnici din Asia de Sud-Est, cunoscute colectiv ca „furnici explozive”, apărarea coloniei implică mai mult decât mușcarea atacatorilor cu mandibulele.
Furnicile lucrătoare din aceste specii au glande mari, pline cu venin, care le străbat întregul corp. Atunci când sunt amenințate, își vor contracta violent mușchii abdominali pentru a se arunca în aer și a pulveriza un venin lipicios. Acesta este iritantul chimic coroziv, mai degrabă decât explozia în sine, care imobilizează sau ucide atacatorul. Din păcate, omoară și furnica.
Lorisii lenți imită apărarea cobrelor
Lorisul lent, o primată nocturnă asemănătoare lemurului, nativă din sudul Asiei, ar putea fi drăguț pentru unii, dar are un atac mortal. Apărarea sa împotriva prădătorilor precum urangutanii, păsările de pradă și, da, șerpii, este să imite comportamentul defensiv al unei cobre. Se va ridica pe picioarele din spate, își va odihni mâinile pe cap (creând acea faimoasă formă de diamant) și va șuiera. Între timp, un venin se elimină de la subraț.
Dacă se simte cu adevărat amenințat, va chiar să sugă veninul de la subraț și să-l livreze atacatorului printr-o mușcătură mortală.
Gândacii bombardier aruncă venin fierbinte
Gândacul bombardier nu aruncă doar ceva care miroase urât, așa cum ar face o ploșniță. Ceea ce aruncă, de fapt, este o substanță chimică opăritoare, combinată din două camere abdominale. Abilitatea sa biologică de a păstra „ingredientele” acestei substanțe toxice separate este singurul mod în care poate supraviețui în timp ce o transportă. Jetul este la fel de fierbinte ca punctul de fierbere al apei (100°C). Gândacul îl livrează printr-un vârf abdominal care se poate roti cu 270 de grade, făcând mai ușoară țintirea atacatorilor.
Termitele dezvoltă pungi explozive de substanță toxică
Termita Neocapritermes taracua din Guyana Franceză își petrece viața pregătindu-se pentru un atac. Când vine momentul, termitele mai în vârstă trec în prima linie – sunt pregătite în special să lupte cu cristalele albastre toxice pe care le-au colectat în abdomen de-a lungul timpului. Când cristalele albastre se mută în punga externă a termitei și reacționează cu secrețiile glandelor salivare, se transformă într-o substanță lipicioasă care erupe în momentul în care un inamic, precum termita Labiotermes labralis, mușcă. Explozia ucide termita lucrătoare și paralizează inamicul cu substanța lipicioasă.
Fulgarii nordici prind prădătorii cu voma lor
Păsările adesea vomită ca mecanism de apărare, deoarece mirosul putrid al acesteia descurajează prădătorii. Dar fulgarul nordic, o pasăre marină subarctică asemănătoare unui pescăruș, duce această metodă la un nou nivel. Voma sa este atât de lipicioasă încât poate acționa ca un adeziv, lipind penele prădătorului și făcându-l incapabil să zboare. Acest lucru este de obicei făcut de pui, care sunt limitați în alte mijloace de apărare, iar pinguinii (sheathbills) și skuas-ii sunt adesea victimele.
Peștii zburători se ridică în aer cu 59,5 kilometri pe oră
Peștii zburători, cei mai mari dintre ei crescând doar până la aproximativ 45,7 centimetri lungime, înoată cu viteze atingând 59,5 kilometri pe oră pentru a se lansa din apă. Odată ajunși în aer, pot atinge înălțimi de 1,2 metri și pot plana pe distanțe de până la aproximativ 199,6 metri. Apoi, își vor prelungi revenirea în apă, alunecând la suprafață prin fluturarea rapidă a cozii. Pot întinde un singur zbor până la aproximativ 399,9 metri, ceea ce este aproape egal cu lungimea a patru terenuri de fotbal american.
Castraveții de mare își împing organele afară prin anusuri
Castraveții de mare utilizează un mecanism de apărare numit auto-eviscerație, în care își ejectează intestinele și alte organe prin anusuri. Intestinele lungi distrag, încurcă și pot chiar dăuna inamicului deoarece, la unele specii de castraveți de mare, sunt otrăvitoare. Prădătorii pot crede că castravetele de mare este mort, iar organele eliminate îl țin ocupat pe prădător în timp ce castravetele de mare fuge de la locul faptei. Deși pare macabru, castravetele de mare nu este vătămat în acest proces. Organele pot fi regenerate în câteva săptămâni.
Peștii-lampă își sufocă atacatorii cu mucus
Peștele-lampă există de aproximativ 300 de milioane de ani, fără îndoială în mare parte datorită mecanismului său de apărare aparent infailibil. Similar cașalotului pigmeu, peștele-lampă va elimina un mucus gros atunci când este mușcat – scopul fiind de a schimba concentrarea prădătorului de la pradă la evadarea din substanța lipicioasă care-i blochează branhiile. În timp ce prădătorul se sufocă, peștele-lampă se strecoară.
Cercetătorii din spatele unui articol din 2011 despre mucusul peștelui-lampă au surprins fenomenul pe video. Au observat că din cele 14 tentative de prădare observate, niciuna nu a fost reușită.
Milipedele Motyxia emană cianură
O strategie defensivă comună este afișarea de culori sau modele vii care avertizează potențialii prădători. Dar dacă îți petreci o mare parte din viață în întuneric, așa cum fac creaturile nocturne, culorile nu sunt de mare ajutor. Aici intervine bioluminiscența. Motyxia, un gen de milipede endemic în California, folosește o strălucire internă pentru a îndepărta prădătorii.
Dar nu numai asta. De asemenea, produc și emană cianură din porii care le străbat corpurile asemănătoare viermilor. Cianura este extrem de toxică. Împiedică celulele din corp să utilizeze oxigenul. Așadar, rozătoarele, centipedele și gândacii care prădează milipedele Motyxia primesc mult mai mult decât se așteaptă atunci când mușcă din această nevertebrată cu multe picioare.
Crabii boxer fac pompoane letale din anemone de mare
Crabul boxer, cunoscut și sub numele de crab pompon sau crab majoretă, a inventat o apărare inteligentă folosind mici anemone de mare ca arme. Acești crabi vor căra anemone în fiecare clește și le vor flutura pentru a avertiza prădătorii. Dacă prădătorul atacă, anemonele au o înțepătură puternică.
Este o modalitate excelentă de a ține atacatorii la distanță, iar anemonele beneficiază devenind mobile și astfel obținând potențial acces la mai multă hrană. Crabii boxer nu au neapărat nevoie de anemone pentru a supraviețui și, uneori, vor folosi corali sau bureți în schimb.
Larvele fluturilor Dynastor se transformă în șerpi
Originari din Trinidad, fluturele Dynastor darius darius prezintă, probabil, cel mai impresionant exemplu de mimetism din întregul regn animal. În stadiul de pupă, se va răsturna, își va umfla capul și va folosi partea sa ventrală maronie pentru a păcăli prădătorii să creadă că este un șarpe. Va face acest lucru timp de 13 zile după ce și-a lepădat ultima piele. În această perioadă, este imobil, iar deghizarea incredibil de înșelătoare de șarpe este singura sa apărare.
Când se află în acest stadiu, fluturele imită chiar și solzii și ochii unui șarpe. Capul său (partea ventrală, adică) ia forma amenințătoare de diamant a unei vipere, cu care niciun prădător de fluturi nu vrea să se pună.
