Parcul Național Saguaro din sudul Arizonei este format din două secțiuni, situate de o parte și de alta a orașului Tucson. Numit după cactusul Saguaro distinct, specific mediului deșertic de acolo, parcul protejează, de asemenea, petroglife istorice, pictografe și alte resurse culturale.
Deși parcul a fost înființat ca monument național în 1933, nu a devenit oficial parc național decât în 1994, cu puțin timp înainte de Parcul Național Joshua Tree și Parcul Național Death Valley.
Parcul național saguaro este împărțit în două districte distincte
Parcul Național Saguaro este separat în două părți: Districtul Montan Rincon la est de orașul Tucson și Districtul Montan Tucson la vest. Împreună, parcul național cuprinde peste 91.000 de acri de peisaj deșertic.
Nu este doar deșert
Parcul național conține, de asemenea, regiuni muntoase – unele dintre ele atingând peste 2.438 metri deasupra nivelului mării.
Plin de păduri de pin și conifere, cu un total de șase comunități biotice, Districtul Montan Rincon din Saguaro variază în altitudine de la aproximativ 814 metri la aproximativ 2.641 metri. Precipitațiile anuale în această regiune sunt de aproximativ 31.2 centimetri, iar altitudinea ridicată ajută la susținerea unei varietăți diferite de animale față de restul parcului, inclusiv urși negri, șerpi rege și cerbi cu coadă albă.
Aproximativ 3.500 de specii de plante cresc în parc
Datorită, în parte, altitudinii variate din parc, o gamă largă de specii diferite s-au adaptat să supraviețuiască acolo. Există aproximativ 3.500 de specii de plante între cele două districte ale parcului, și cel puțin 80 dintre ele sunt invazive.
Parcul național saguaro este amenințat de plantele invazive
O specie tolerantă la secetă numită iarba buffel (buffelgrass) este considerată pe scară largă cea mai mare amenințare vegetală invazivă pentru Parcul Național Saguaro.
Originară din țări din Africa, Asia și Orientul Mijlociu, iarba buffel a fost adusă intenționat în Statele Unite în anii 1930 pentru furajarea vitelor și controlul eroziunii. S-a dovedit că planta este prea puternică pentru mediile sale ne-native, sufocând plantele locale în competiția pentru nutrienți și apă, modificând habitatele și creând combustibil continuu pentru incendiile de vegetație.
Oficialii parcului controlează iarba buffel prin smulgere manuală sau pulverizarea de erbicide pe bază de glifosat cu elicopterul pentru a distruge zonele mai dense.
Saguaro gigant este cel mai mare cactus din națiune
Cunoscut de mult timp ca un simbol emblematic al vestului american, planta de cactus care dă numele Parcului Național Saguaro se găsește doar într-o mică porțiune a Statelor Unite.
Aceste plante de deșert celebre pot crește până la înălțimi de aproximativ 13.7 metri și se găsesc doar în zone cu altitudini variind de la nivelul mării la aproximativ 1.219 metri.
Cactușii saguaro cresc foarte încet
În ciuda dimensiunilor lor masive, cactușii saguaro giganți sunt plante cu creștere foarte lentă. În interiorul parcului, un saguaro va crește între 2.54 și 3.81 centimetri în primii opt ani de viață.
Rădăcinile unui cactus saguaro cresc doar la câțiva centimetri sub pământ pentru a prinde cât mai multă apă posibil în timpul ploilor puternice, deși absorb și stochează umiditatea în țesuturile lor datorită unei rețele de pliuri care se extind.
Parcul național saguaro găzduiește, de asemenea, alte 24 de specii de cactus
Saguaro poate fi cel mai recunoscut cactus din parcul național, dar este doar una dintre cele 25 de specii de cactus găsite acolo.
Un contrast puternic cu saguaro-ul impunător, cactusul mammillaria este cel mai mic tip de cactus din parc, în timp ce cactusul arici cu floare roz (pinkflower hedgehog cactus) își arată flori roz strălucitoare, aproape neon, atunci când este în plină floare. Alte specii comune includ cactusul butoi cu cârlig de pește (fishhook barrel cactus), cactusul cholla corn-de-cerb (Staghorn cholla cactus) și cactusul pară țepoasă Engelman (Engelman’s prickly pear cactus).
Parcul abundă în specii unice de reptile
Așa cum era de așteptat într-un teren deșertic vast protejat de influențe exterioare, Parcul Național Saguaro oferă habitate pentru multe specii diferite de reptile. Printre acestea se numără țestoasa de deșert, șarpele coral vestic și cel puțin șase specii de șerpi cu clopoței.
Marele monstrul Gila, cunoscut ca singura șopârlă veninoasă nativă din Statele Unite, prosperă și el acolo.
Șopârlele monstrul gila, celebre în saguaro, sunt evazive, dar nu tocmai rare
Studiile arată că, deși șansele de a observa una dintre aceste reptile considerabile în timpul sondajelor pot fi mai mici de 0,01%, mediul protejat al parcului susține o populație sănătoasă și robustă.
Parcul folosește cetățeni cercetători pentru a ajuta la conservare
Când vine vorba de Parcul Național Saguaro, există sute de cetățeni cercetători care ajută la efectuarea de cercetări esențiale, cum ar fi măsurarea și cartografierea cactușilor saguaro, monitorizarea nivelurilor râurilor și studierea monștrilor Gila. De exemplu, la fiecare zece ani, parcul organizează un recensământ al saguaro-ului cu ajutorul cetățenilor cercetători pentru a studia sănătatea pe termen lung a plantelor.
