10 minuni ale sistemului solar

Sistemul nostru solar este mare. Foarte mare. De fapt, dacă Pământul ar avea dimensiunea unei marmure, sistemul solar până la Neptun ar acoperi o zonă de dimensiunea orașului San Francisco.

În această vastitate se află o gamă largă de minuni cerești: Soarele cu suprafața sa de plasmă, Pământul cu abundența sa de viață și oceanele masive, norii hipnotizanți ai lui Jupiter, pentru a numi doar câteva.

Pentru această listă particulară, am decis să evidențiem câteva minuni cerești bine-cunoscute, precum și câteva despre care s-ar putea să nu știți. Cu noi descoperiri care au loc în permanență și atât de multe de explorat, cosmosul nu duce niciodată lipsă de frumusețe și uimire.

Mai jos sunt doar câteva dintre bijuteriile risipite ale sistemului nostru solar.

Craterul de impact de la Utopia Planitia, Marte

Cel mai mare bazin de impact recunoscut din sistemul solar, Utopia Planitia prezintă un crater care se întinde pe mai mult de 2.000 de mile (aproximativ 3.300 de kilometri) pe câmpiile nordice ale lui Marte. Deoarece se crede că impactul a avut loc devreme în istoria lui Marte, este probabil ca Utopia să fi găzduit la un moment dat un ocean antic.

În 2016, un instrument de pe Mars Reconnaissance Orbiter al NASA a adăugat greutate acestei teorii după ce a detectat depozite mari de gheață de apă subterană sub bazinul de impact. Se estimează că o cantitate de apă egală cu volumul Lacului Superior ar putea zace în depozite situate la 3 până la 33 de picioare (1 până la 10 metri) sub suprafață. O astfel de resursă ușor accesibilă s-ar putea dovedi enorm de benefică pentru viitoarele misiuni cu echipaj uman pe planeta roșie.

„Acest depozit este probabil mai accesibil decât majoritatea gheții de apă de pe Marte, deoarece se află la o latitudine relativ joasă și într-o zonă plată, netedă, unde aterizarea unei nave spațiale ar fi mai ușoară decât în unele dintre celelalte zone cu gheață îngropată”, a declarat Jack Holt de la Universitatea din Texas într-o declarație din 2016.

Cel mai înalt munte din sistemul solar de pe Vesta

În ciuda diametrului său de aproximativ 330 de mile (530 km), asteroidul Vesta găzduiește cel mai înalt munte din sistemul nostru solar. Centrat într-un crater de impact numit Rheasilvia, acest vârf nenumit, înalt de 14 mile (23 km), ar putea găzdui cu ușurință doi munți Everest suprapuși.

Se crede că acest mega-munte s-a format acum 1 miliard de ani, după un impact cu un obiect de cel puțin 30 de mile (48 km) în diametru. Forța rezultată a sculptat o cantitate enormă de material, aproximativ 1% din Vesta, care a fost ejectat în spațiu și împrăștiat în întregul sistem solar. De fapt, se estimează că aproximativ 5% din toate rocile spațiale de pe Pământ își au originea în Vesta, care astfel se alătură doar unui număr restrâns de obiecte din sistemul solar dincolo de Pământ (inclusiv Marte și Luna) de la care oamenii de știință au o mostră.

Canionul vast Valles Marineris, Marte

Pentru a pune în perspectivă scara imensului Valles Marineris de pe Marte, imaginați-vă doar Grand Canyon de patru ori mai adânc și extinzându-se de la New York City la Los Angeles. Așa cum v-ați putea aștepta, acest canion vast este cel mai mare din sistemul solar, întinzându-se pe mai mult de 2.500 de mile (4.000 km) și coborând până la 23.000 de picioare (7.000 de metri) în suprafața planetei roșii.

Potrivit NASA, Valles Marineris este probabil o crăpătură tectonică în crusta lui Marte, formată pe măsură ce planeta s-a răcit. O altă teorie sugerează că a fost un canal creat de lava care curgea dintr-un vulcan-scut din apropiere. Indiferent, geografia sa variată și rolul său probabil în canalizarea apei în timpul anilor umezi ai lui Marte îl vor face o țintă atractivă pentru misiunile cu echipaj uman pe planeta roșie. Ne imaginăm că și priveliștea de pe marginea uneia dintre stâncile canionului va fi destul de spectaculoasă.

Gheizerele de gheață de pe Enceladus

Enceladus, a doua cea mai mare lună a lui Saturn, este o lume activă din punct de vedere geologic, acoperită de gheață groasă și găzduiește un mare ocean subteran de apă lichidă estimat la aproximativ 6 mile (10 km) adâncime. Unele dintre cele mai distinctive sale caracteristici sunt, însă, gheizerele sale spectaculoase – peste 100 descoperite până acum – care erup din fisuri în suprafața sa și trimit penaje dramatice în spațiu.

În 2015, NASA a trimis nava sa spațială Cassini să zboare printr-unul dintre aceste penaje, dezvăluind apă sărată bogată în molecule organice. În particular, Cassini a detectat prezența hidrogenului molecular, o caracteristică chimică a activității hidrotermale.

„Pentru un microbiolog care se gândește la energie pentru microbi, hidrogenul este ca moneda de aur a energiei”, a declarat Peter Girguis, biolog marin la Universitatea Harvard, pentru Washington Post în 2017. „Dacă ar trebui să ai un singur lucru, un singur compus chimic, care să iasă dintr-o fisură și care să te facă să crezi că există energie pentru a susține viața microbiană, hidrogenul este în fruntea acelei liste.”

Astfel, frumoasele gheizere de pe Enceladus ar putea indica cea mai locuibilă zonă pentru viață din sistemul nostru solar, dincolo de Pământ.

‘Vârfurile luminii eterne’ de pe luna Pământului

Deși așa-numitele „Vârfuri ale Luminii Eterne” de pe luna Pământului sunt un nume impropriu, ele sunt totuși impresionante. Postulat pentru prima dată de o pereche de astronomi la sfârșitul secolului al XIX-lea, termenul se aplică punctelor specifice de pe un corp ceresc scăldate aproape perpetuu în lumina soarelui. Deși topografia lunară detaliată colectată de Lunar Reconnaissance Orbiter al NASA nu a descoperit niciun punct pe Lună unde lumina să strălucească neîntrerupt, a găsit patru vârfuri unde acest lucru se întâmplă peste 80 până la 90% din timp.

În cazul în care oamenii vor coloniza într-o zi Luna, este probabil ca primele baze să fie înființate pe unul dintre aceste vârfuri pentru a beneficia de energia solară abundentă.

Deoarece acest fenomen apare doar pe corpurile din sistemul solar cu o ușoară înclinare axială și regiuni de altitudine mare, se crede că doar planeta Mercur împărtășește această caracteristică cu luna noastră.

Pata roșie a lui Jupiter

Considerată a fi veche de câteva sute de ani, Marea Pată Roșie a lui Jupiter este o furtună anticiclonică (rotindu-se în sens invers acelor de ceasornic) de aproximativ 1,3 ori mai lată decât Pământul.

Deși nu există un răspuns definitiv cu privire la ceea ce a cauzat Marea Pată Roșie, știm un lucru: se micșorează. Observațiile înregistrate în anii 1800 au măsurat furtuna la aproximativ 35.000 de mile (56.000 km), sau de aproximativ patru ori diametrul Pământului. Când Voyager 2 a zburat pe lângă Jupiter în 1979, se redusese la puțin peste dublul dimensiunii planetei noastre.

De fapt, este posibil ca, în următorii 20 până la 30 de ani, Marea Pată Roșie (sau GRS) să dispară complet.

„GRS va deveni într-un deceniu sau două GRC (Marele Cerc Roșu)”, a declarat recent Glenn Orton, om de știință planetară la NASA JPL, pentru Business Insider. „Poate cândva după aceea GRM – Marea Amintire Roșie.”

Eclipsă totală de soare de pe Pământ

Nicăieri în sistemul nostru solar eclipsele totale de soare nu sunt experimentate atât de perfect ca de pe Pământul nostru. Așa cum a fost observat în toată America de Nord în august 2017, acest fenomen are loc atunci când Luna trece între Pământ și Soare. În timpul totalității, discul lunar pare să acopere perfect întreaga suprafață a Soarelui, lăsând expusă doar atmosfera sa în flăcări.

Faptul că aceste două obiecte cerești diferite par să se alinieze perfect se datorează atât matematicii, cât și unui pic de noroc. Deși diametrul Lunii este de aproximativ 400 de ori mai mic decât cel al Soarelui, este și de aproximativ 400 de ori mai aproape. Acest lucru creează iluzia pe cer că ambele obiecte au aceeași dimensiune. Luna, însă, nu este statică în orbita sa în jurul Pământului. Acum un miliard de ani, când era cu aproximativ 10% mai aproape, ar fi blocat în întregime Soarele. Dar peste 600 de milioane de ani, la o rată de 1,6 inci (4 centimetri) pe an, Luna se va fi îndepărtat suficient de mult încât să nu mai acopere învelișul Soarelui.

Cu alte cuvinte, suntem norocoși să fi evoluat atunci când am făcut-o pentru a vedea această minune temporară a sistemului solar. Puteți prinde următoarea din America de Nord în aprilie 2024.

Turnurile de gheață de pe Callisto

Callisto, a doua cea mai mare lună a lui Jupiter, prezintă cea mai veche și mai puternic craterată suprafață din sistemul solar. Mult timp, astronomii au presupus și că planeta era moartă din punct de vedere geologic. În 2001, însă, totul s-a schimbat după ce nava spațială Galileo a NASA a trecut la doar 85 de mile (137 km) deasupra suprafeței lui Callisto și a capturat ceva ciudat: turnuri acoperite de gheață, unele la fel de înalte ca 330 de picioare (100 de metri), ieșind din suprafață.

Cercetătorii cred că turnurile au fost probabil formate din material ejectat de impacturile cu meteoriți, formele lor zimțate distinctive fiind rezultatul „eroziunii” prin sublimare.

La fel ca Marea Pată Roșie a lui Jupiter sau eclipsele totale de soare de pe Pământ, aceasta este o minune care este temporară prin natură. „Ele continuă să erodeze și vor dispărea în cele din urmă”, a declarat James E. Klemaszewski de la misiunea Galileo a NASA într-o declarație din 2001.

Vom avea o nouă șansă de a studia aceste bizare turnuri de gheață atunci când nava spațială JUICE (JUpiter ICy moons Explorer) a Agenției Spațiale Europene va vizita trei dintre lunile galileene ale lui Jupiter (Ganymede, Callisto și Europa) în 2033.

Inelele lui Saturn

Inelele lui Saturn, întinzându-se pe o lățime estimată de 240.000 de mile (386.000 km), sunt compuse din 99,9% gheață de apă pură, praf și rocă. În ciuda dimensiunii lor, sunt extrem de subțiri, cu grosimi variind de la doar 30 la 300 de picioare (9 la 90 de metri).

Se crede că inelele sunt foarte vechi, datând de la formarea planetei însăși acum 4,5 miliarde de ani. În timp ce unii cred că sunt material rămas de la nașterea lui Saturn, alții teoretizează că ar putea fi rămășițele unei luni antice care a fost sfâșiată de forțele mareice imense ale planetei.

Deși inelele lui Saturn sunt superbe, ele sunt și un mister. De exemplu, înainte ca nava spațială Cassini a NASA să a ars în septembrie 2017, a colectat date care arătau că inelul D cel mai apropiat de planetă „ploua” 10 tone de material în atmosfera sa superioară în fiecare secundă. Și mai ciudat, materialul era format din molecule organice, nu din amestecul așteptat de gheață, praf și rocă.

„Ceea ce a fost o surpriză a fost că spectrometrul de masă a detectat metan – nimeni nu se aștepta la asta”, a declarat Thomas Cravens, membru al echipei spectrometrului de masă de ioni și neutri al lui Cassini, într-o știre din 2018 de la Universitatea din Kansas. „De asemenea, a detectat dioxid de carbon, ceea ce a fost neașteptat. Se credea că inelele sunt în întregime apă. Dar inelele cele mai interioare sunt destul de contaminate, după cum se dovedește, cu material organic prins în gheață.”

Fața stâncoasă amețitoare a Verona Rupes de pe luna Miranda

Pe luna Miranda, cel mai mic dintre sateliții lui Uranus, există cea mai mare stâncă cunoscută din sistemul solar. Numită Verona Rupes, fața stâncoasă a fost surprinsă în timpul unui survol al Voyager 2 în 1986 și se crede că prezintă o cădere verticală de până la 12 mile (19 km), sau 63.360 de picioare (aproximativ 19.312 metri).

Prin comparație, cea mai înaltă față stâncoasă de pe Pământ, situată pe Muntele Thor din Canada, are o cădere verticală relativ mică de aproximativ 4.100 de picioare (1.250 de metri).

Pentru cei care se întreabă, io9 a făcut calculele și a descoperit că, datorită gravitației scăzute a Mirandei, un astronaut care ar sări din vârful Verona Rupes ar fi practic în cădere liberă timp de aproximativ 12 minute. Și mai bine? S-ar putea să trăiești să povestești.

„Nici măcar nu ar trebui să vă faceți griji pentru o parașută – chiar și ceva la fel de simplu ca un airbag ar fi suficient pentru a amortiza căderea și a vă lăsa să supraviețuiți”, adaugă io9.