10 lucruri despre bufnițele elf, cele mai mici bufnițe din lume

Bufnițele elf sunt bufnițe adevărate, membre ale familiei Strigidae. Nu sunt mai mari decât o vrabie și cântăresc cam cât o minge de golf. Aceste păsări delicate sunt vânători abili. Le găsim adăpostite în găuri reciclate de ciocănitoare, în deșerturile și canioanele din sud-vestul SUA și Mexic. Bufnițele elf preferă insectele și nevertebratele, pe care le vânează atât la sol, cât și în zbor. Își sperie prădătorii cu o varietate de vocalizări puternice, care le fac să pară mai mari decât sunt. Aceste mici păsări de pradă sunt pe cale de dispariție în California.

De la cântecele lor interesante de curtare până la abilitatea de a se preface moarte, iată câteva lucruri pe care s-ar putea să nu le știți despre bufnița elf.

Fapte rapide

• Nume comun: Bufniță elf
• Nume științific: Micrathene whitneyi
• Durata medie de viață în sălbăticie: 5 ani
• Durata medie de viață în captivitate: 14 ani
• Statut pe Lista Roșie IUCN: Risc scăzut
• Populația actuală: 72.000 de indivizi maturi

1. Bufnițele elf sunt foarte mici

Cunoscute și sub numele de bufnițele lui Whitney, bufnițele elf (Micrathene whitneyi) sunt extrem de mici. Bufnițele elf adulte ajung la o lungime de doar 12,5 cm, cam cât un pițigoi, iar anvergura aripilor lor este de doar 23 cm. Sunt foarte ușoare, cântărind mai puțin de 60 de grame. Femelele sunt puțin mai mari decât masculii.

2. Reciclează găurile de ciocănitoare

Habitatul bufnițelor elf este în găuri vechi de ciocănitoare, din cactuși saguaro, mesquite, sicomori și stejari. Dacă nu găsesc o astfel de casă, vor folosi structuri artificiale, cum ar fi stâlpi de telefon sau cutii de cuibărit. Preferă să cuibărească la înălțime, între 3 și 9 metri deasupra solului, unde prădătorii precum șerpii, râșii și coioții nu pot ajunge ușor.

3. Le place să mănânce insecte

Spre deosebire de bufnițele mai mari, care vânează mamifere mici, bufnițele elf preferă insectele, cum ar fi moliile, gândacii și greierii. De asemenea, vânează scorpioni, păianjeni și lăcuste. Sunt flexibile în alegerile lor alimentare, adaptându-se la condițiile meteo. În sezonul uscat din Arizona, se hrănesc mai ales cu molii și greieri, iar când încep ploile de vară, se axează pe gândaci, care devin mai numeroși.

Deoarece apa este rareori disponibilă în habitatul lor deșertic, bufnițele elf își iau apa necesară din prada pe care o consumă.

4. Sunt vânători pricepuți

Cu ajutorul unei vederi și auz excepționale, bufnițele elf sunt vânători nocturni talentați, capturând prada în zbor, la sol sau în copaci. Își prind prada cu picioarele sau ciocul. Dacă prind mai mult decât au nevoie, își depozitează hrana suplimentară în cuib pentru mai târziu. Când prada este un scorpion, bufnița elf îi îndepărtează cu grijă acul înainte de a mânca sau de a-l hrăni pe puii săi.

5. Uneori migrează

Bufnițele elf migrează ocazional, de obicei pentru a se adapta schimbărilor sezoniere din habitatul lor. Această adaptabilitate le ajută să supraviețuiască în condițiile dure ale deșertului.

Deoarece se bazează pe insecte care sunt mai puțin disponibile în nopțile răcoroase de iarnă, bufnițele elf sunt una dintre puținele specii de bufnițe care migrează (bufnițele flammulated și bufnițele de zăpadă migrează, de asemenea, atunci când hrana devine insuficientă). Bufnițele elf migratoare se găsesc în deșerturile și canioanele din Arizona, New Mexico, Texas, Baja California și Sonora, Mexic. Ele se reproduc în apropierea graniței dintre SUA și Mexic, iar iarna migrează spre sudul Mexicului. Populațiile din regiunile mai sudice, cum ar fi Baja California și Puebla, Mexic, rămân în același loc tot anul.

6. Își atrag partenerii cu cuiburi și cântec

În sezonul de împerechere, masculii își atrag femelele cântând tare din interiorul găurilor lor de cuib. Aceștia emit un cântec continuu din cuib până când o femelă îi urmează înăuntru. Pentru a o convinge și mai mult, masculul oferă femelei hrană ca parte a ritualului de curtare.

7. Sunt în mare parte monogame

Deși unele perechi de bufnițe elf rămân împreună toată viața, pentru altele monogamia durează doar un sezon de reproducere. După împerechere, femela depune până la cinci ouă. Ea este singura care le clocește, dar masculul îi aduce hrană cât timp are grijă de ouă și în primele săptămâni după ce puii eclozează. După această perioadă, și femela părăsește cuibul pentru a vâna hrană. La aproximativ o lună de la eclozare, puii încep să învețe să zboare, iar părinții uneori nu le mai aduc hrană pentru a-i încuraja să caute singuri mâncare.

8. Pot pune în scenă un act

Bufnițele elf au câteva metode ingenioase de a se apăra de prădători. Când un intrus se apropie de cuibul lor, bufnițele elf scot un sunet puternic asemănător unui lătrat, își clămpănesc ciocurile și își mișcă rapid cozile înainte și înapoi. Spre deosebire de bufnițele mai mari, care nu s-ar retrage dintr-o luptă, bufnița elf, dacă este capturată sau prinsă într-un colț, se preface moartă.

9. Sunt în declin

Deși nu sunt considerate amenințate de IUCN, populația bufnițelor elf a scăzut din cauza pierderii habitatului, cauzată de dezvoltarea rezidențială și agricolă. Populațiile din sudul Texasului și din unele părți ale râului Colorado au fost afectate în mod deosebit, deși bufnițele sunt încă numeroase în Arizona. În California, aceste bufnițe sunt pe cale de dispariție încă din 1980. Din cauza deteriorării habitatului, încercările de a reintroduce specia nu au avut succes.

10. Cântecul lor este un adevărat spectacol

Bufnițele elf au un cântec distinctiv care le face cu adevărat speciale. Sunetele lor unice sunt o parte importantă a comportamentului lor social și de curtare.

Bufnițele elf au sunete la fel de adorabile ca și ele. Chemările bufnițelor adulte au fost comparate cu fluierături sau chiar râsete. Masculii au cântece distincte pentru zbor, în timp ce femelele scot un sunet special atunci când sunt hrănite de un partener. În timpul cuibăritului, atât masculii cât și femelele comunică cu un fluierat blând către puii lor și între ei. Puii de bufniță scot sunete ușoare, asemănătoare unor piuituri sau scârțâituri, pentru a atrage atenția părinților, crescând volumul și frecvența vocalizărilor în funcție de cât de foame le este.

Cât de rare sunt bufnițele elf?

Deși sunt clasificate de IUCN ca o specie cu risc scăzut, bufnițele elf sunt destul de rare și greu de observat din cauza naturii lor nocturne. Nu au fost niciodată foarte numeroase în California, iar populațiile de pe Coasta de Vest scad din cauza pierderii habitatului – o tendință observată în întreaga lor zonă de răspândire din America de Nord.

Cum poți identifica o bufniță elf?

Pe lângă dimensiunea lor mică și sunetele drăgălașe, bufnițele elf pot fi identificate prin „sprâncenele” albe și smocurile de pene de pe vârful capetelor lor relativ mari.

Sunt bufnițele elf și bufnițele pigmeu aceleași?

Bufnițele elf și bufnițele pigmeu nu sunt aceleași. Primele aparțin genului Micrathene, iar cele din urmă genului Glaucidium. Deși bufnițele pigmeu sunt similare ca mărime cu bufnițele elf, ele au cozi mai lungi și sunt mai active în timpul zilei.