La data de 1973 a fost semnată `Legea speciilor pe cale de dispariție`, oferind autoritate pentru conservarea speciilor vulnerabile. Ca un bonus, habitatele lor – fie că este o pădure subacvatică de alge marine, o pădure de pin deasupra solului sau o insulă tropicală – primesc și ele protecție legală. Un raport din 2016 al Center for Biological Diversity a dezvăluit cât de mult a beneficiat Legea speciilor pe cale de dispariție și a salvat decisiv unele locuri magice.
Potrivit co-autorilor Jamie Pang și Brett Hartl, Legea speciilor pe cale de dispariție nu numai că a împiedicat dispariția a 99% dintre speciile de plante și animale protejate, dar a ajutat și la revitalizarea unora dintre cele mai remarcabile păduri, câmpii, deșerturi și oceane din SUA, de la pădurile de alge marine de pe Coasta de Vest la ecosistemul de pin cu frunze lungi din Sud-Est.
Iată 10 locuri despre care raportul spune că au fost salvate de Legea speciilor pe cale de dispariție.
Pădurile de alge marine din Pacific (Coasta de Vest)
Vidrele de mare sunt o specie-cheie, una a cărei declin poate destrăma rapid un întreg ecosistem. Acest lucru a fost demonstrat de scăderea bruscă a populației lor, mult atribuită comerțului cu blănuri, de-a lungul coastei Californiei și Oregonului înainte de a fi listate ca specii amenințate în baza Legii speciilor pe cale de dispariție în 1977. Pe măsură ce vidrele de mare au devenit mai rare, aricii de mare (o sursă comună de hrană) au devenit mai numeroși, jefuind `pădurile de alge marine` de care depindeau leii de mare, balenele și melcii de mare. Linia de coastă a avut, de asemenea, de suferit din această cauză, devenind mai susceptibilă la eroziune și gaze cu efect de seră fără plantele acvatice protective.
Dar în cei 40 de ani de la includerea lor în Legea speciilor pe cale de dispariție, populația de vidre de mare sudice aproape s-a triplat. Drept urmare, pădurile de alge marine au început să se recupereze (chiar dacă doar pentru scurt timp – se află într-o criză majoră). Un studiu din 2020 a spus că recuperarea vidrei de mare ar putea valora până la 53 de milioane de dolari pe an.
Refugiul Național de Faună Sălbatică Hakalau Forest (Hawaii)
Insulele Hawaii sunt printre cele mai biodiversificate regiuni din SUA, dar și un focar de specii pe cale de dispariție, în mare parte datorită numeroaselor specii invazive. Introducerea șobolanilor, pisicilor, broaștelor-buhai, mangustelor, caprelor, porcilor și a unui amestec de alte plante și animale non-native a contribuit la diminuarea speciilor hawaiiene. Refugiul Național de Faună Sălbatică Hakalau Forest de pe Insula Mare a Hawaii a fost înființat în 1997 și este complet îngrădit pentru a controla populația de porci sălbatici, servind astfel speciei `alalā, sau corbul hawaiian, dispărut în sălbăticie, notează raportul Center for Biological Diversity.
Acum, refugiul prosper găzduiește multe specii pe cale de dispariție, precum Hawaii `akepa, Hawaii creeper, `akiapōlā`au, `io (șoimul hawaiian) și ōpe`ape`a (liliacul cenușiu hawaiian).
Refugiul Național de Faună Sălbatică San Bernardino (Arizona)
Acest refugiu de 931 de hectare a fost înființat la începutul anilor 1980 pentru protecția a patru specii de pești pe cale de dispariție endemice pentru Río Yaqui: Yaqui topminnow, Yaqui chub, Yaqui beautiful shiner și Yaqui catfish. Refugiul protejează și resturile San Bernardino ciénega, o mlaștină integrală care servește drept coridor pentru speciile migratoare. Fără mlaștină, multe specii de pești, păsări, mamifere, albine, fluturi și amfibieni aflate în dificultate nu ar putea supraviețui în deșert. Între timp, și alte specii, precum broasca leopard Chiricahua amenințată, șarpele jartieră mexican amenințat și liliacul cu nas lung pe cale de dispariție, au primit o a doua șansă grație eforturilor de conservare a peștilor.
Refugiul Național de Faună Sălbatică Balcones Canyonlands (Texas)
Creat în 1992 pentru a proteja două specii de păsări cântătoare pe cale de dispariție, mierla cu obraz auriu și vireo cu creștet negru, Refugiul Național de Faună Sălbatică Balcones Canyonlands, lângă Austin, servește și la protejarea unora dintre ultimele zone rămase de pădure de ienupăr Ashe și stejar din stat. Incendiile controlate au ajutat la controlul speciilor de plante invazive, iar eliminarea pășunatului bovin a permis copacilor supraviețuitori să prospere. Odată cu crearea refugiului, populația de mierle a crescut de la 3.526 la 11.920 în mai puțin de două decenii, iar populația de vireo din refugiu a crescut de la 153 de masculi în 1987 la 11.392 în 2013.
Refugiul Național de Faună Sălbatică Sauta Cave (Alabama)
Acest refugiu de 107 hectare din pădurea nord-estului Alabamei a fost creat pentru a proteja liliacul Indiana și liliacul cenușiu pe cale de dispariție. Populațiile de lilieci cenușii au scăzut drastic din cauza mineritului, perturbării peșterilor, vandalismului, persecuției, inundațiilor, defrișărilor și a posibilelor pesticide în secolul care a precedat listarea lor ca specii pe cale de dispariție în 1977. Datorită Refugiului Național de Faună Sălbatică Sauta Cave, însă, acestea și-au revenit de la o populație de 2,2 milioane la 3,4 milioane în 2006. Între timp, refugiul a oferit și un habitat pentru 250 de plante federale pe cale de dispariție Price’s potato-bean, salamandra de peșteră Tennessee periclitată și liliacul mare cu urechi de Rafinesque, printre alte specii.
Râul Penobscot (Maine)
Barajele construite pe Penobscot, cel mai lung râu din Maine, în secolul al XIX-lea au creat o barieră pentru peștii care migrau către ocean. De atunci, trei dintre cele 11 specii de pești care locuiesc în râu – somonul Atlantic, sturionul cu nas scurt și sturionul Atlantic – au primit protecție în baza Legii speciilor pe cale de dispariție, ceea ce a dus la eliminarea a două dintre barajele majore. Acum, peștii pot înota din nou liber în singurul râu din SUA care are o migrație considerabilă de somon Atlantic. Populațiile de pești sănătoase și înfloritoare au îmbogățit ecosistemul râului, oferind o abundență de hrană pentru păsări și mamifere.
Ecosistemul de pin cu frunze lungi (Sud-Est)
`Pădurile de pin cu frunze lungi` acopereau odată aproximativ 36,4 milioane de hectare în sud-estul SUA. Era unul dintre cele mai extinse ecosisteme forestiere din America de Nord înainte de a fi țintit pentru exploatare forestieră și convertit pentru uz agricol și rezidențial. Pinul cu frunze lungi este unul dintre cei mai importanți copaci din punct de vedere ecologic din țară, oferind adăpost pentru aproximativ 100 de specii de păsări, 36 de specii de mamifere și 170 de specii de reptile și amfibieni, totuși astăzi mai rămân doar 1,38 milioane de hectare. Ciocănitoarea cu creastă roșie și broasca țestoasă gopher sunt două dintre cele 29 de specii dependente de pinul cu frunze lungi care au primit protecție în baza Legii speciilor pe cale de dispariție, salvând astfel aceste frumuseți maiestuoase în tot sud-estul american.
Refugiul Național Key Deer (Florida)
Înființat în 1957 pentru a proteja specia care îi dă numele, Refugiul Național Key Deer acoperă 3.723 de hectare din Florida Keys. Mamiferul copitat care cutreieră aici are o înălțime de doar 61 până la 81 de centimetri – un cerb „jucărie” – și a căzut victimă vânătorii, braconajului și distrugerii habitatului de-a lungul anilor. La momentul listării lor în baza Legii speciilor pe cale de dispariție în 1973, mai rămăseseră doar câteva zeci, se arată în raportul Center for Biological Diversity, dar înființarea refugiului a stimulat populația la 800 până în 2011.
Refugiul este compus din mai multe ecosisteme diverse, de la zone umede cu apă dulce la păduri de mangrove, toate găzduind peste o duzină de specii pe cale de dispariție sau amenințate. Păsările și reptilele prosperă și ele în sanctuarul cerbilor.
Refugiul Național de Faună Sălbatică Green Cay (Insulele Virgine)
Ocupând o suprafață mică de 5,7 hectare în Caraibe, Refugiul Național de Faună Sălbatică Green Cay a fost desemnat refugiu de faună sălbatică în 1977, când șopârla sa rezidentă, șopârla de sol St. Croix, a primit statutul de specie pe cale de dispariție. Insula găzduiește acum cea mai mare dintre cele două singure populații naturale rămase din lume ale șopârlei. Numărul lor s-a triplat – de la 275 la 818 – de la desemnarea insulei ca refugiu de faună sălbatică până în 2008. Și, ca un bonus, a beneficiat și pelicanul brun caraibian.
Lacul Erie (Regiunea Marilor Lacuri)
Chiar dacă șarpele de apă Lake Erie care popula odată insulele mici ale Marelui Lac nu este veninos – și chiar ajută peștii de fund și speciile de vânat prin înfulecarea peștelui goby prădător – a suferit uciderea în masă și pierderea habitatului înainte de listarea sa ca specie pe cale de dispariție în 1999. După ce șarpele a primit protecție, peste 121 de hectare de habitat interior și 17,7 kilometri de coastă din cele 34 de insule ale Lacului Erie au fost protejați și restaurați pentru a-i ajuta să supraviețuiască. Drept urmare, populația de șerpi de apă Lake Erie a crescut de la 5.130 (2001) la 9.800 (2010).
