Rinocerul de Java este unul dintre cele mai rare mamifere mari de pe Pământ, cu doar aproximativ 68 de indivizi rămași. Nu a mai trăit în captivitate de mai bine de un secol și, deoarece este o specie solitară care se ascunde prin pădurile dense, este rar văzut de oameni.
Cu toate acestea, în timpul unei vizite recente în Parcul Național Ujung Kulon de pe insula indoneziană Java, o echipă de la WWF-Indonezia și Global Wildlife Conservation (GWC) s-a trezit brusc în compania acestei creaturi critic periclitate.
„Am auzit un zgomot de prăbușire și, dintr-o dată, acest rinocer a apărut chiar în dreapta noastră”, spune Robin Moore, membrul echipei GWC care a făcut fotografiile. „A fost un moment suprarealist, unic în viață, parcă timpul s-ar fi oprit, și tot ce am putut face a fost să nu speriem animalul prin entuziasmul nostru. Prin împărtășirea acestor fotografii, sperăm să oferim oamenilor o conexiune emoțională cu această specie rară – un animal pe care chiar și biologii specializați în rinoceri doar visează să-l zărească în sălbăticie.”
Rinocerii de Java au fost văzuți în sălbăticie doar de câteva ori, conform unei declarații comune a GWC, WWF și Ujung Kulon. Acesta a început să se tăvălească în noroi lângă conservaniștii extaziați și, datorită luminii persistente aproape de amurg, au reușit să surprindă ceea ce ar putea fi primele imagini vreodată ale unui rinocer de Java făcând o baie de noroi.
Pe lângă fotografii, echipa a înregistrat și un videoclip al întâlnirii:
Rinocerii de Java erau odinioară comuni în pădurile din Asia de Sud-Est, locuind în părți din India, Bhutan, Bangladesh, Myanmar, Thailanda, Laos, Cambodgia, Vietnam, Indonezia și sudul Chinei. Ultimul rinocer de Java din Vietnam a fost găsit braconat în 2010, cu cornul tăiat, iar subspecia vietnameză este acum recunoscută ca fiind dispărută.
Asta lasă doar o singură populație de 68 de rinoceri de Java pe insula lor omonimă, toți trăind în limitele Ujung Kulon, care se întinde pe aproape 1.300 de kilometri pătrați (500 de mile pătrate) la marginea vestică a Javei.
Echipa se afla în Ujung Kulon pentru a efectua „lucrări de prospectare”, conform expertului în rinoceri de Java și directorului de conservare a speciilor la GWC, Barney Long, pentru a vedea cum grupurile de conservare ar putea colabora cu parcul pentru a stimula eforturile de conservare a rinocerilor de Java.
De fapt, au avut două întâlniri separate cu rinoceri, explică Long. El a fost prezent la prima, care a avut loc cu o seară înainte ca Moore să surprindă aceste imagini.
„Eram pe o platformă înălțată”, îi spune el publicației MNN. „L-am auzit venind și a ieșit din pădure într-o zonă cu tufișuri. I-am văzut doar capul mișcându-se printr-un mic luminiș, la aproximativ 14 metri (46 de picioare) distanță. A venit încet prin tufișul jos, și apoi a ieșit din acel tufiș foarte aproape de platforma noastră. Era la aproximativ 7 sau 8 metri (23 până la 26 de picioare) distanță. De fapt, s-a apropiat de platformă, aproape direct sub noi. Apoi a mirosit locul pe unde trecuserăm pe jos și a fugit.”
Nu au reușit să fotografieze rinocerul în timpul primei întâlniri, dar din fericire a apărut o altă șansă a doua zi, când Moore aștepta pe platformă cu aparatul său foto. Aproape oricine ar fi fost entuziasmat să asiste la o întâlnire rară ca acestea, dar experiența a avut o semnificație particulară pentru Long.
„Am fost implicat de mult timp în munca de conservare a rinocerilor de Java și am făcut parte din echipa care a documentat dispariția ultimei subspecii din Vietnam”, spune Long. „Așa că sentimentul pe care îl ai când vezi așa ceva – când l-ai văzut dispărând dintr-o țară și sunt literalmente găsiți acum doar în acest singur loc – privilegiul de a vedea ceva atât de rar, amestecul de emoții, este greu de explicat.”
Acel amestec de emoții include atât bucurie, cât și anxietate, explică Long, datorită fragilității continue a acestei ultime populații. Pe de o parte, rinocerii de Java au parcurs un drum lung de la anii 1960, când rămăseseră doar 20. Acest progres se datorează muncii asidue a conservaniștilor și a Parcului Național Ujung Kulon, care a reușit până acum să protejeze rinocerii de braconieri. Este parțial un lucru bun că toți cei 68 de supraviețuitori trăiesc într-un parc protejat, dar înseamnă și că specia își pune toate ouăle într-un singur coș.
„Deși nu a existat braconaj, ar putea fi vulnerabilă la braconaj în orice zi”, spune Long. „După cum știm din criza braconajului din Africa, braconierii sunt acolo, încercând să ucidă rinoceri peste tot în lume.”
Regiunea este, de asemenea, casa animalelor domestice care pot răspândi boli la rinoceri, adaugă Long, a căror concentrare densă înseamnă că o singură epidemie ar putea condamna specia. Și pe lângă asta, Ujung Kulon este situat chiar la sud de Krakatoa, vulcanul infam care a devastat regiunea în 1883. Anak Krakatau, sau „Fiul Krakatoa”, este un vulcan activ în apropierea locului erupției originale, și dacă erupe, ar putea anihila cu ușurință specia într-o clipă. Chiar dacă vulcanul nu ar amenința direct rinocerii, o erupție sau un cutremur le-ar putea inunda habitatul cu un tsunami.
„Așadar, chiar dacă este o poveste uriașă de succes în conservare”, spune Long, „specia rămâne foarte vulnerabilă și se confruntă cu un număr nedrept de amenințări împotriva ei.”
Discuții sunt în curs pentru a reloca unii rinoceri de Java, adaugă Long, într-un efort de a proteja specia. Dar între timp, speră că această rară zărire va ajuta la creșterea conștientizării publice despre acești rinoceri adesea trecuți cu vederea.
„Când oamenii se gândesc la rinoceri, se gândesc la rinocerii africani. Nu se gândesc la rinocerii de Sumatra și de Java, care sunt de departe speciile cele mai amenințate cu dispariția”, spune el, menționând că cele două specii numără mai puțin de 150 de indivizi în total, comparativ cu miile de rinoceri albi și negri din Africa. „De aceea publicăm aceste imagini. Adevărata criză a rinocerilor este în Indonezia. Trebuie să atragem atenția și sprijinul pentru aceste specii, dar majoritatea oamenilor nici măcar nu știu că există.”
