De pe vârful impunătorului munte Corcovado din Rio de Janeiro, la picioarele iconicei statui a lui Hristos Mântuitorul, centrele urbane zgârie-noruri, înghesuite frumos de-a lungul coastei, par pitice în comparație cu orizontul natural neregulat. Pe aceste vârfuri, cât vezi cu ochii, crește jungla densă a pădurii Tijuca – cea mai mare pădure urbană din lume – care îi dă orașului Rio senzația unui oraș care a reușit să conviețuiască cu natura ca niciun altul de pe planetă. Dar lucrurile nu au fost întotdeauna atât de armonioase. De fapt, a existat odată un timp în care aceste dealuri erau despuiate, defrișate pentru a face loc plantațiilor. Adevărul este că această pădure vastă a fost replantată manual. Pe cât de multă atenție s-a acordat defrișărilor din pădurea amazoniană în ultimele secole, ecosistemul Pădurii Atlantice a Braziliei a avut o soartă mult mai rea. Acasă pentru o multitudine de specii unice, Pădurea Atlantică se întindea odinioară de-a lungul aproape întregii coaste braziliene, deși astăzi au mai rămas doar mici petice. Pentru a susține populația Braziliei, majoritatea locuind în imediata apropiere a oceanului, aceste păduri au fost în mare parte tăiate pentru a face loc dezvoltării – iar pădurea Tijuca din Rio nu a făcut excepție.
De la momentul înființării orașului Rio de Janeiro în 1565 și până la mijlocul secolului al XIX-lea, numeroasele sale dealuri, odinioară luxuriante cu păduri tropicale, fuseseră curățate de vegetație pentru lemn și combustibil, pentru a ajuta la creșterea orașului în plină dezvoltare. În cele din urmă, aproape toate dealurile din Rio au fost complet lipsite de păduri, pe măsură ce plantațiile de cafea și trestie de zahăr le-au luat locul. Între 1590 și 1797, de exemplu, numărul fabricilor de zahăr a sărit de la șase la 120 – în detrimentul pădurii tropicale atlantice a orașului.
Dar, în ciuda tuturor beneficiilor obținute din defrișarea dealurilor în acele vremuri timpurii, distrugerea a fost un motiv de îngrijorare chiar și atunci. Încă din 1658, locuitorii din Rio au început să se ridice în apărarea pădurilor, temându-se că terenurile degradate afectează aprovizionarea cu apă a orașului. Totuși, abia în 1817 guvernul orașului a emis pentru prima dată reglementări pentru a proteja puținele petice de pădure rămase.
După o serie de secete la mijlocul secolului al XIX-lea, a devenit clar că pădurea trebuia revitalizată pentru a asigura o sursă curată de apă. Astfel, în 1860, împăratul Pedro al II-lea a emis un ordin pentru a reîmpăduri dealurile sterpe ale orașului Rio cu plantele native care înfloriseră acolo cu secole înainte.
Efortul masiv a implicat plantarea manuală a sute de mii de puieți; regenerarea naturală și reglementarea municipală au ajutat la completarea restului. S-au depus, de asemenea, eforturi pentru reintroducerea faunei native, deși istoria tumultoasă de 400 de ani a pădurii nu și-a recuperat încă toată biodiversitatea naturală. În următoarele decenii, Pădurea Tijuca a obținut statutul de Pădure Națională, primind odată cu acesta numeroase protecții și extinderi ale limitelor sale.
Astăzi, Tijuca este cea mai mare pădure urbană din lume, atrăgând aproximativ 2 milioane de vizitatori anual. Dar, în mijlocul mediului natural aparent nealterat, aflat în centrul unuia dintre principalele centre urbane ale Braziliei, este încă posibil să vezi coșurile goale ale caselor de ranch pe care tânăra pădure nu le-a revendicat încă în întregime.
Cu toate acestea, de pe punctul de observație înalt al vârfului Corcovado din Tijuca, pădurea pare neatinsă. Și printre pelerinii de diferite credințe adunați în jurul picioarelor unei statui gigantice de piatră a lui Iisus, pe un deal verde luxuriant, există o scânteie de speranță – că, chiar dacă o pădure nu poate fi salvată acolo unde defrișarea persistă, poate, în cele din urmă, putem fi încă mântuiți.
