Arborii foioși au de obicei frunze late și plate, spre deosebire de frunzișul de coniferi, cu ace sau solzi. Un alt nume potrivit pentru un arbore foios este „cu frunza lată”. Puteți identifica cu ușurință un foios de un conifer.
Majoritatea arborilor foioși, dar nu toți, sunt plante perene, caduce, care sunt în mod normal fără frunze o perioadă de timp pe parcursul anului. Excepții notabile sunt magnoliile veșnic verzi și arborii de Ilex american care își mențin frunzele mai mult de un an.
Deși acești arbori sunt adesea numiți cu lemn de esență tare, duritatea lemnului variază între speciile de foioase. Unele pot fi de fapt mai moi decât mulți arbori rășinoși cu lemn moale.
Să aruncăm o privire la cele mai comune angiosperme, cunoscute altfel ca foioase cu lemn de esență tare.
Anin roșu
Aninul roșu este cea mai mare specie nativă de anin din America de Nord, cu un areal limitat la vestul Statelor Unite și Canada. Este, de asemenea, cea mai utilizată dintre toate speciile native de anin. Arborii de anin roșu invadează poienile sau zonele arse și formează păduri temporare. Cu timpul, aninii roșii îmbunătățesc solul cu litiera lor abundentă și îl îmbogățesc cu compuși de azot formați de bacteriile simbiotice care trăiesc în mici noduli pe rădăcinile lor. Pâlcurile de anin roșu sunt în cele din urmă succedate de brad Douglas, tsuga vestică și molid Sitka.
Frasin verde
Frasinul verde este cel mai larg răspândit dintre toți frasinii americani. Fiind în mod natural un arbore al luncilor umede sau al malurilor de râu, este rezistent la extremele climatice. Recoletele mari de semințe oferă hrană multor tipuri de faună sălbatică. Frasinul verde este grav amenințat în unele zone, în special în Michigan, de gândacul de frasin smarald, un gândac introdus accidental din Asia, față de care nu are rezistență naturală.
Frasin alb
Numele de frasin alb provine de la partea inferioară alb-albăstruie a frunzelor. Este similar în aspect cu frasinul verde, ceea ce face identificarea dificilă. Frasinul alb este cultivat pe scară largă ca arbore ornamental în America de Nord. Soiurile selectate pentru o culoare superioară de toamnă includ ‘Autumn Applause’ și ‘Autumn Purple’.
Plop tremurător
Numele de plop tremurător face referire la tremurul sau freamătul frunzelor care apare chiar și la o ușoară briză, datorită pețiolilor aplatizați. Plopii tremurători produc semințe, dar rar cresc din ele. Plopul tremurător se propagă în principal prin lăstari din rădăcină, iar coloniile clonale extinse sunt comune. Este un arbore foios cheie foarte important în toate statele vestice americane și uimitor de frumos toamna.
Fag american
Fagul american este o specie tolerantă la umbră, favorizând umbra mai mult decât alți arbori, și se găsește frecvent în pădurile aflate în stadiul final de succesiune numit pădure climax. Deși lemnul fagului american este greu, dur, rezistent și puternic, arborele este de obicei lăsat netăiat în timpul exploatării forestiere și adesea lăsat să crească. Ca rezultat, multe zone de astăzi încă au crânguri extinse de fagi bătrâni.
Tei american
Teiul american este dominant în asociația arțar de zahăr-tei, cea mai comună în vestul Wisconsin și centrul Minnesota. Poate apărea până la est, în New England și sudul Quebec, unde solurile sunt mezice cu pH relativ ridicat. Teiul este un arbore cu lăstărire prolifică și poate chiar forma pâlcuri din cioturi. Florile de tei atrag roiuri de albine și alte insecte. A fost numit „arborele bâzâitor”.
Mesteacăn de hârtie
Mesteacănul de hârtie este o specie pionier și apare prima după o perturbare forestieră. Are nevoie de soluri bogate în nutrienți și multă lumină solară. Scoarța este foarte rezistentă la intemperii. Adesea, lemnul unui mesteacăn de hârtie căzut putrezește lăsând scoarța goală intactă. Această scoarță de mesteacăn ușor de recunoscut și care se cojește este o hrană de bază iarna pentru elani, chiar dacă valoarea nutrițională este slabă. Totuși, scoarța este importantă pentru elanii care iernează datorită abundenței sale pure.
Mesteacăn de râu
În timp ce habitatul nativ al mesteacănului de râu este terenul umed, acesta va crește pe teren mai înalt, iar scoarța sa este destul de distinctivă, făcându-l un arbore ornamental preferat pentru amenajări peisagistice. O serie de soiuri au scoarță foarte atractivă și au fost selectate pentru plantare în grădină, inclusiv ‘Heritage’ și ‘Dura Heat’. Nativii americani foloseau seva fiartă a mesteacănului sălbatic ca îndulcitor similar cu siropul de arțar, iar scoarța interioară ca hrană de supraviețuire.
Mesteacăn galben
Numele „mesteacăn galben” reflectă culoarea scoarței distinctive a arborelui. Betula alleghaniensis este arborele provincial al Québecului, unde este numit în mod obișnuit merisier, un nume care în Franța este folosit pentru cireșul sălbatic. Mesteacănul galben prosperă în pădurile umede și este adesea văzut pe „picioroange” din rădăcini care s-au dezvoltat din puieți crescuți pe și peste cioturi putrezite.
Arțar american
Numele „Box Elder” și „Arțar american” se bazează pe similaritatea lemnului său albicios cu cel de cimișir și pe similaritatea frunzelor compuse penat cu cele ale unor specii de soc. Arțarul mai puțin „respectabil” nu este deosebit de dorit în amenajările peisagistice din cauza putrezirii rapide a trunchiului, lăstăririi prolifice și căderii crengilor. Totuși, a fost plantat în orașe și la ferme datorită creșterii sale rapide.
Nuc cenușiu
Juglans cinerea, cunoscut în mod obișnuit ca nuc cenușiu sau nuc alb, este o specie de nuc nativă în estul Statelor Unite și sud-estul Canadei. Nuca, odată abundentă, acum este rar văzută. Dacă găsiți o aprovizionare, ați găsit o nucă cu cel mai mare conținut de ulei și cea mai mare valoare nutritivă dintre toți nucii și speciile de Carya. Nucul cenușiu este grav amenințat de o boală canceroasă introdusă numită Melanconis. În unele zone, 90% dintre arborii de nuc cenușiu au fost uciși. Unii arbori izolați supraviețuiesc.
Cireș negru american
Cireșul negru american este o specie pionier. În Vestul Mijlociu, este văzut crescând mai ales în câmpuri vechi alături de alte specii iubitoare de soare, cum ar fi nucul negru, salcâmul și sâmbovina. Este un arbore cu viață moderat lungă, fiind cunoscute vârste de până la 258 de ani. Cireșul negru american este predispus la deteriorări cauzate de furtuni, cu crengi care se rup ușor, dar putrezirea rezultată progresează lent. Este cel mai mare cireș nativ și unul dintre cei mai abundenți arbori fructiferi sălbatici.
Plop negru american
Plopul negru american, cunoscut și ca plop balsamic vestic sau plop californian, este o specie de arbore foios caduc nativă în partea superioară a vestului Americii de Nord. Este cea mai mare specie nord-americană din familia Salicaceae (salcie) și a fost prima specie de arbore al cărei genom a fost secvențiat. Arborele de plop Balm-of-Gilead este o clonă ornamentală și un hibrid al acestui arbore.
Plop estic
Plopul estic trăiește tipic 70 până la 100 de ani. Arborii cu genetică superioară și amplasați într-un mediu bun de creștere pot trăi potențial 200 până la 400 de ani. Frunza este unică, unii spunând că arată ca o „piramidă egipteană, cu dinții săi aspri ca trepte de piatră”. Plopul estic are creștere rapidă și un sistem radicular extins care va controla eroziunea, dar va deteriora și pavajul și va înfunda canalizările. Este văzut în mod normal de-a lungul sistemelor fluviale mai mari.
Magnolie castravețel
Magnolia castravețel este una dintre cele mai mari magnolii și una dintre cele mai rezistente la frig. Este un arbore forestier mare din nord-estul Statelor Unite și sud-estul Canadei (Ontario), dar devine mai mic în arealul sudic. Este un arbore care tinde să apară izolat ca exemplare răzlețe, mai degrabă decât în crânguri. Magnolie castravețel este un arbore excelent pentru umbră în parcuri și grădini și își ia numele comun de la culoarea și forma fructului său unic, care seamănă cu un castravete.
Corn american
Cornul american este unul dintre cei mai populari arbori ornamentali pentru peisaj în estul Americii de Nord. Sunt de obicei expuși sub stejari mari sau pini, atât în sălbăticie, cât și ca ornamentali. Cornii sunt printre primii arbori care înfloresc primăvara. Cu coroana sa densă, cornul american oferă umbră bună, iar datorită staturii sale mici, este util în cele mai mici curți. Acest arbore iubit este arborele statelor Missouri, Carolina de Nord și Virginia.
Ulm american
Ulm american a fost mult timp foarte popular ca arbore de stradă sau de alee, dar nu s-a impus cu adevărat în parcuri și orașe. Este acum înlocuit cu arbori mai buni, cum ar fi platanul londonez (Platanus X acerfolia) și zelkova japoneză (Zelkova serrata). Odată plantat pe scară largă ca arbore de umbră, boala olandeză a ulmului a ucis mulți dintre aceștia. Arborii izolați par a fi mai puțin susceptibili la boală, în timp ce plantările în masă tind să exacerbeze problemele.
Ulm de stâncă
Ulm de stâncă sau ulm de plută este un arbore foios nativ în principal în Vestul Mijlociu al Statelor Unite și de-a lungul limitei dintre prerie și pădure. Lemnul este cel mai dur și cel mai greu dintre toți ulmii. Este, de asemenea, foarte puternic și ia un lustru ridicat, ceea ce oferă o gamă largă de utilizări, notabil construcția de nave, mobilier, unelte agricole și instrumente muzicale.
Ulm roșu
Ulm roșu este reputat a fi mai puțin susceptibil la boala olandeză a ulmului decât alți ulmi nord-americani, dar este grav deteriorat de gândacul de frunze de ulm. Ulm roșu este unul dintre cei mai mici ulmi nativi nord-americani, dar cu una dintre cele mai mari frunze. Arborele nu crește niciodată în pâlcuri pure. Arborele are o scoarță interioară moale (alunecoasă), are gust de lemn dulce și are o anumită valoare alimentară și medicinală.
Sâmbovină
Sâmbovina este ușor de distins prin scoarța sa similară cu pluta, cu proeminențe asemănătoare negilor. Frunzele sunt distinct asimetrice și cu textură aspră. Produce mici fructe de pădure (comestibile) care se transformă din roșu-portocaliu în purpuriu închis. Lemnul seamănă cu cel de ulm, dar este dificil de prelucrat, putrezește ușor și este o alegere proastă pentru plantare în peisaj.
Juglans cordiformis
Juglans cordiformis este probabil cel mai abundent și cel mai uniform distribuit dintre toate speciile de Carya. Juglans cordiformis crește în văi montane umede, de-a lungul malurilor de râu și în mlaștini. Deși se găsește de obicei pe terenuri umede de luncă, crește și pe situri uscate și se dezvoltă bine și pe soluri sărace cu puțini nutrienți. Deoarece lemnul de Juglans cordiformis este dur și durabil, este folosit pentru mobilier, lambriuri, dibluri, cozi de unelte și scări.
Carya tomentosa
Carya tomentosa este foarte comună și abundentă spre sud, prin Virginia, Carolina de Nord și Florida, dar crește de la Massachusetts spre sud până în nordul Florida, spre vest până în Kansas și Texas și până la Iowa. Arborele crește cel mai mare în bazinul inferior al râului Ohio. Aproape 80 la sută din arborii de Carya tomentosa recoltați sunt folosiți pentru fabricarea cozilor de unelte, pentru care duritatea, rezistența, rigiditatea și forța sa îl fac deosebit de potrivit.
Carya glabra
Carya glabra este o specie comună, dar nu abundentă, în asociația forestieră stejar-hickory din estul Statelor Unite. Arealul speciei Carya glabra acoperă aproape tot estul Statelor Unite. Carya glabra crește frecvent pe creste uscate și versanți laterali în întregul său areal, dar este, de asemenea, comun pe situri umede, în special în munți și în regiunea Piedmont.
Carya ovata
Carya ovata este o specie comună de Carya în estul Statelor Unite și sud-estul Canadei. Carya ovata are cea mai distinctivă dintre toate scoarțele speciilor de Carya, datorită scoarței sale cu plăci desprinse. Nuca sa este comestibilă și are un gust foarte dulce. Lemnul de Carya ovata este folosit pentru afumarea cărnii și a fost folosit pentru fabricarea arcurilor nativilor americani din zona nordică.
Carya laciniosa
Nucile de Carya laciniosa sunt cele mai mari dintre toate nucile speciilor de Carya și sunt dulci și comestibile. Fauna sălbatică și oamenii recoltează majoritatea nucilor, iar cele rămase produc ușor arbori tineri din semințe. Această specie de Carya se distinge de alte specii de Carya prin frunzele mari, nucile mari și ramurile portocalii.
Ilex american
Ilex american crește tipic ca arbore de subetaj în păduri. Este rar în partea nordică a arealului său (New England și New York) și întotdeauna mic acolo. Este abundent mai spre sud, pe coasta de sud și în statele din Golful Mexic, atingând dimensiunea maximă pe terenurile joase din sudul Arkansas și estul Texas. Crengile și frunzele de Ilex sunt decorațiuni populare de Crăciun și sunt inseparabil legate de sezonul Crăciunului. Un obicei nord-american este utilizarea Ilex-ului și a vâscului pentru decorarea caselor și bisericilor. Ilex american este arborele statului Delaware.
Salcâm
Salcâmul are bacterii fixatoare de azot pe sistemul său radicular. Din acest motiv, poate crește pe soluri sărace, crește fertilitatea solului și este un colonizator timpuriu al zonelor perturbate. Lemnul este extrem de dur, rezistent la putrezire și durabil, fiind prețuit pentru stâlpi de gard și mici ambarcațiuni. Se spune că, atunci când era tânăr, Abraham Lincoln a petrecut mult timp despărțind șine și stâlpi de gard din bușteni de salcâm. Salcâmul atrage albinele și este o plantă meliferă majoră în estul Statelor Unite. Fiind transplantat în Franța, este sursa renumitei miere monofloră de salcâm francez.
Magnolie mare
Magnolia mare, este o magnolie nativă în sud-estul Statelor Unite, de la coasta Virginiei spre sud până în centrul Florida, și spre vest până în estul Texas. Arborele este un arbore ornamental foarte popular în tot sud-estul Statelor Unite, cultivat pentru frunzișul și florile sale atractive. Magnolia mare este arborele statului Mississippi și floarea statelor Mississippi și Louisiana.
Arțar cu frunze mari
Acer macrophyllum (arțar cu frunze mari sau arțar de Oregon) este un arbore foios mare din genul Acer. Este nativ în vestul Americii de Nord, mai ales lângă coasta Pacificului, de la cea mai sudică parte a Alaska spre sud până în sudul California. Arțarul cu frunze mari este singurul arțar important comercial din regiunea Coastei Pacificului.
Arțar roșu
Acer rubrum sau arțar roșu este unul dintre cei mai comuni și răspândiți arbori foioși din estul Americii de Nord. Arțarul roșu este adaptabil la o gamă foarte largă de condiții de sit, poate mai mult decât orice alt arbore din estul Americii de Nord. Capacitatea sa de a prospera într-un număr mare de habitate se datorează în mare parte capacității sale de a produce rădăcini potrivite pentru sit încă de la o vârstă fragedă. Arțarul roșu este cultivat pe scară largă ca arbore ornamental în parcuri și în peisaj. Zeci de varietăți de arțar roșu au fost dezvoltate, iar arborele este prețuit pentru culoarea sa toamna.
Arțar argintiu
Arțarul argintiu este un arbore slab, dar adesea introdus în peisaj spre nemulțumirea multora care îl plantează. Poate fi salvat pentru plantare în zone umede sau unde nimic altceva nu va prospera. Arțarul este, de asemenea, agresiv, crescând în câmpurile de drenaj ale foselor septice și subminează conductele de apă și canalizare. Arțarul argintiu este strâns înrudit cu arțarul roșu și se poate hibridiza cu el, hibridul fiind cunoscut sub numele de arțar Freeman (Acer x freemanii). Arțarul Freeman este un arbore ornamental popular în parcuri și grădini mari, combinând creșterea rapidă a arțarului argintiu cu lemnul mai puțin casant.
Arțar de zahăr
Arțarul de zahăr este un arțar nativ în pădurile de foioase din nord-estul Americii de Nord, de la Nova Scoția spre vest până în sudul Ontario, și spre sud până în Georgia și Texas. Arțarul de zahăr este o specie imens de importantă pentru ecologia multor păduri din America de Nord. Arțarii de zahăr angajează un „lift hidraulic”, extrăgând apă din straturile inferioare ale solului și exudând acea apă în straturile superioare, mai uscate ale solului. Acest lucru beneficiază nu numai arborele în sine, ci și multe alte plante care cresc în jurul său. Arțarul de zahăr este sursa majoră de sevă pentru fabricarea siropului de arțar și este prețuit pentru mobilier și pardoseli.
Stejar negru
Stejarul negru s-a hibridizat ușor cu alți membri ai grupului stejari roșii, fiind un părinte în cel puțin o duzină de hibrizi diferiți numiți. Compatibilitatea acestei specii singure este destul de neobișnuită în grupul genului Quercus. Stejarul negru este rar folosit pentru amenajări peisagistice. Scoarța interioară a stejarului negru conține un pigment galben numit quercitron, care a fost vândut comercial în Europa până în anii 1940.
Stejar macrocarpa
Stejarul macrocarpa, uneori scris burr oak, este o specie de stejar din grupul stejari albi. Stejarul macrocarpa crește tipic în spații deschise, departe de coroana forestieră. Din acest motiv, este un arbore important în preriile estice, unde se găsește adesea lângă cursuri de apă în zone mai împădurite, unde există o ruptură în coroana forestieră. Este un arbore excelent pentru amenajări peisagistice.
Stejar cu scoarță de cireș
Stejarul cu scoarță de cireș (Q. pagodifolia) este un arbore mare destul de comun în pădurile de luncă, similar cu stejarul roșu sudic de deal (Q. falcata), al cărui varietate a fost considerat anterior. Arborele de stejar cu scoarță de cireș are lemn greu și puternic și este considerat un arbore dezirabil comercial.
Stejar de dafin
Stejarul de dafin (Quercus laurifolia) este utilizat în mod obișnuit ca arbore ornamental în amenajările peisagistice datorită creșterii sale rapide și aspectului plăcut; este plantat cu puțină considerație pentru tipul de sol. Latină „laurifolia” înseamnă cu frunze de dafin sau având frunze ca un dafin. Stejarul de dafin de mlaștină crește rapid și de obicei ajunge la maturitate în aproximativ 50 de ani, ceea ce a dus la utilizarea sa largă în amenajări peisagistice ornamentale.
Stejar verde
Stejarul verde este un arbore simbolic al Sudului Profund. Quercus virginiana are o formă scurtă și înclinată, cu un trunchi conic cu diametru mare. Stejarul Angel, lângă Charleston, Carolina de Sud, este un stejar verde care a fost determinat a fi cel mai bătrân arbore din estul Statelor Unite, având 1400 de ani. Stejarul verde este arborele statului Georgia și un favorit în peisajul de coastă.
Stejar alb de Oregon
Stejarul alb de Oregon este singurul stejar nativ în British Columbia și Washington și principalul în Oregon. Deși este cunoscut în mod obișnuit ca stejar Garry în British Columbia, în altă parte este de obicei numit stejar alb, stejar post, stejar Oregon, stejar Brewer sau stejar shin. Numele său științific a fost ales de David Douglas în onoarea lui Nicholas Garry, secretar și ulterior viceguvernator al Companiei Hudson Bay, 1822-35.
Stejar overcup
Stejarul overcup este un stejar foios de dimensiuni medii, care este valorificat ca lemn de „stejar alb”. Stejarul overcup comercial variază extrem în funcție de fiecare sit, de daunele cauzate de foc și de gradul de defecte cauzate de insecte și putrezire. Este un stejar destul de obișnuit, cu o ghindă unică. Glandele mari cu cupe întărite care închid întreaga nucă sau cea mai mare parte a ei sunt diagnostic.
Stejar pin
Stejarul pin este unul dintre cei mai suprautilizați stejari pentru amenajări peisagistice în Vestul Mijlociu și estul Statelor Unite. Stejarul este popular datorită unei forme piramidale atractive și a unui trunchi drept, dominant, chiar și la exemplarele mai vechi, și datorită disponibilității. Mult din această popularitate a fost contestată din cauza clorozei cauzate de deficiența de fier, a frunzelor maronii persistente pe arbore până iarna și a unui aspect zdrențuit cu „acele” crenguțe scurte care ies în evidență și este negativ pentru unii.
Stejar post
Numele de stejar post se referă la utilizarea lemnului acestui arbore pentru stâlpi de gard. Lemnul său, la fel ca al altor stejari albi, este dur, rezistent și rezistent la putrezire. Forma de „cruce malteză” a frunzei distinctive de stejar post este un identificator cheie. Atât stejarul post, cât și stejarul blackjack sunt arborii majori ai zonei „Cross Timbers” din Texas și Oklahoma. Această zonă cuprinde granița unde arborii trec la pajiștea de prerie.
Stejar roșu nordic
Orice stejar cu lobi de frunze ascuțiți, cu vârfuri periate, aparține grupului stejari roșii, inclusiv stejarul roșu nordic. Stejarul roșu nordic este cel mai rapid crescător dintre toți stejarii și, când este pe situl potrivit, unul dintre cei mai mari și cu cea mai lungă durată de viață. Stejarul roșu nordic este un arbore de umbră popular, ușor de transplantat, cu formă bună și frunziș dens. Stejarul roșu nordic este bine adaptat la incendii periodice.
Stejar Nuttall
Stejarul Nuttall (Quercus nuttallii), nedistins ca specie până în 1927, este numit și stejar roșu, stejar Red River și stejar pin. Este una dintre puținele specii importante comercial găsite pe terenuri plate argiloase slab drenate și lunci joase din Câmpia de Coastă a Golfului și spre nord în văile râurilor Mississippi și Red River. Ghinda sau mugurii de iarnă identifică stejarul Nuttall, ușor de confundat cu stejarul pin (Q. palustris). Cheresteaua este adesea tăiată și vândută ca stejar roșu. Stejarul Nuttall este, de asemenea, o specie importantă pentru gestionarea faunei sălbatice datorită producției anuale mari de nuci sau „mast”.
Stejar scarlat
Stejarul scarlat (Quercus coccinea) este cel mai bine cunoscut pentru culoarea sa strălucitoare de toamnă. Este un arbore mare cu creștere rapidă din estul Statelor Unite, găsit pe o varietate de soluri în păduri mixte, în special pe creste și versanți de dealuri ușoare nisipoase și pietroase. Cea mai bună dezvoltare este în bazinul râului Ohio. Stejarul scarlat este un arbore de umbră popular și a fost plantat pe scară largă în Statele Unite și Europa.
Stejar Shumard
Stejarul Shumard (Quercus shumardii) este unul dintre cei mai mari stejari roșii sudici. Alte nume comune sunt stejar pătat, stejar Schneck, stejar roșu Shumard, stejar roșu sudic și stejar roșu de mlaștină. Este un arbore de zonă joasă și crește dispersat cu alte foioase pe soluri umede, bine drenate, asociate cu cursuri de apă mari și mici. Crește moderat rapid și produce ghinde la fiecare 2 până la 4 ani, care sunt utilizate de fauna sălbatică pentru hrană. Acest arbore face un arbore de umbră frumos.
Stejar roșu sudic
Toți stejarii roșii, inclusiv stejarul roșu sudic, sunt cele mai prețuite specii de foioase cu lemn de esență tare din Statele Unite. Utilizările stejarului includ aproape totul ce omenirea a derivat vreodată din arbori – cherestea, hrană pentru om și animale, combustibil, protecția bazinelor hidrografice, umbră și frumusețe, tanin și extracte.
Stejar de apă
Stejarul de apă este numit și stejar oposum sau stejar pătat. Habitatul stejarului se găsește în mod obișnuit de-a lungul cursurilor de apă și în zonele joase din sud-estul Americii de Nord, pe soluri argilo-nămoase și lutoase. Stejarul de apă este un arbore de dimensiuni medii, dar cu creștere rapidă, și este adesea abundent ca a doua creștere pe terenuri defrișate. Stejarul de apă este plantat pe scară largă ca arbore de stradă și de umbră în comunitățile sudice.
Stejar alb
Membrii familiei stejari albi includ și stejarul macrocarpa, stejarul castan și stejarul alb de Oregon. Acest stejar este recunoscut imediat prin lobii rotunjiți, iar vârfurile lobilor nu au niciodată perii ca stejarul roșu. Stejarul alb este mai puțin favorizat decât stejarul roșu, deoarece este dificil de transplantat și are o rată lentă de creștere.
Stejar salcie
Stejarul salcie de dimensiuni medii până la mari are frunziș unic, asemănător salciei, și este cunoscut pentru creșterea sa rapidă și viața lungă. Un arbore de umbră preferat, stejarul salcie este plantat pe scară largă ca ornamental. Este, de asemenea, o specie bună de plantat de-a lungul marginilor rezervoarelor cu nivel fluctuant.
Maclura pomifera
Maclura pomifera creează o coroană densă, făcându-l util ca paravan împotriva vântului. Arborii tineri de Maclura pomifera pot dezvolta un port erect, piramidal, iar fructul este unic, cu textură aspră, bile verzi grele care se coc până la verde-gălbui și cad în octombrie și noiembrie. Frunzele mari, cu lungimea de 7.6-15.2 cm și lățimea de 5.1-7.6 cm, lucioase, verde închis, devin galben strălucitor toamna și sunt destul de vizibile în nord-estul Statelor Unite.
Paulownia regală
Paulownia regală este un ornamental introdus care s-a stabilit bine în America de Nord. Este cunoscută și ca „copacul prințesei”, „copacul împărătesei” sau paulownia. Paulownia are un aspect tropical, cu frunze foarte mari, asemănătoare cu cele de catalpa, deși cele două specii nu sunt înrudite.
Pecan
Pecanul este, din punct de vedere economic, cel mai important membru al familiei Carya (hickory), din genul Carya. Producția de pecan este o afacere de milioane de dolari și una dintre nucile preferate ale Americii de Nord. Carya illinoensis este un arbore excelent cu multiple utilizări pentru peisajul casei, deoarece oferă nuci și o mare valoare estetică.
Kaki american
Kaki-ul comun este un arbore nativ mic până la mediu, interesant, cu formă oarecum neregulată. Scoarța de kaki este gri sau neagră și distinct segmentată, cu portocaliu în crăpături. Cu excepția curățării fructelor murdare dacă cad pe o terasă sau pe trotuar, întreținerea kaki-ului este destul de ușoară și ar putea fi plantat mai mult. Amplasați-l acolo unde fructele moi nu vor cădea pe trotuare și nu vor face oamenii să alunece și să cadă.
Arborele iudecii american
Arborele iudecii american este un arbore mic care strălucește devreme primăvara (una dintre primele plante care înfloresc) cu ramuri fără frunze pline de muguri magenta și flori roz. Imediat după flori apar frunze noi, verzi, care devin un verde închis, albastru-verde și au o formă unică de inimă. Cercis canadensis are adesea o recoltă mare de păstăi de semințe de 5.1-10.2 cm pe care unii le găsesc neplăcute în peisajul urban.
Sassafras
Puieții tineri de sassafras sunt de obicei nelobati, dar arborii mai bătrâni adaugă frunze unice, în formă de mănușă, cu doi sau trei lobi pe alte frunze. Pe lângă valoarea sassafras-ului pentru fauna sălbatică, arborele oferă lemn pentru o varietate de utilizări. Ceaiul este preparat din scoarța rădăcinilor, iar frunzele sunt folosite ca agent de îngroșare în supe și sosuri.
Oxydendrum arboreum
Oxydendrum arboreum este unul dintre primii arbori care își schimbă culoarea în pădurea estică. Până la sfârșitul lui august, este comun să vezi frunzișul arborilor tineri de Oxydendrum arboreum de-a lungul șoselelor începând să devină roșu. Culoarea de toamnă a Oxydendrum arboreum este un roșu și portocaliu izbitor și este asociată cu Nyssa și Sassafras.
Liquidambar
Liquidambar este uneori numit redgum, probabil din cauza culorii roșii a duramenului mai vechi și a frunzelor sale roșii de toamnă. Liquidambar crește din Connecticut spre sud, în tot estul, până în centrul Florida și estul Texas. Liquidambar este ușor de identificat atât vara, cât și iarna. Căutați frunza în formă de stea când frunzișul crește primăvara și căutați capsulele de semințe uscate în și sub arbore.
Platan american
Platanul american este un arbore masiv și poate atinge cel mai mare diametru al trunchiului dintre toți foioșii cu lemn de esență tare din estul S.U.A. Platanul nativ are un splendid spectacol al ramurilor, iar scoarța sa este unică printre toți arborii – poți identifica întotdeauna un platan doar privind scoarța. Frunzele alterne, asemănătoare arțarului, sunt mari și unice pentru cei familiarizați cu platanul.
Nyssa sylvatica
Arborii Nyssa au o rată moderată de creștere și longevitate și sunt o sursă excelentă de hrană pentru fauna sălbatică, arbori meliferi buni și ornamente frumoase. Nyssa sylvatica este împărțită în două varietăți recunoscute în mod obișnuit, Nyssa sylvatica tipică (var. sylvatica) și Nyssa de mlaștină (var. biflora). Ele sunt de obicei identificabile prin diferențele de habitat: Nyssa sylvatica pe soluri cu textură ușoară din zonele înalte și luncile râurilor, Nyssa de mlaștină pe soluri organice sau argiloase grele din lunci umede.
Nyssa aquatica
Nyssa aquatica este un arbore mare, cu viață lungă, care crește în mlaștini și câmpii inundabile sudice, unde sistemul său radicular este periodic sub apă. Are o bază umflată care se subțiază într-un trunchi lung, neted și apare adesea în pâlcuri pure. Multe specii de faună sălbatică mănâncă fructele, iar Nyssa aquatica este un arbore melifer preferat.
Nuc negru
Nucul negru obișnuia să fie un arbore foarte comun în pădurile bătrâne. Lemnul de nuc negru este acum relativ rar și foarte râvnit, folosit în principal pentru tâmplărie de înaltă calitate și produce o nucă delicioasă. Arborele urăște umbra (intolerant) și cea mai bună creștere are loc într-un loc însorit deschis și un sol bogat umed, comun de-a lungul malurilor râurilor în habitatul său nativ.
Salcie neagră
Salcie neagră este numită după scoarța sa gri-brun închisă. Arborele este cea mai mare și mai importantă salcie din Lumea Nouă și este unul dintre primii arbori care înmuguresc primăvara.
Laleaua
Laleaua sau plopul lalea este cel mai înalt arbore foios cu lemn de esență tare din America de Nord, cu unul dintre cele mai perfecte și drepte trunchiuri din pădure. Arborele de lalea are frunze foarte unice, cu patru lobi separați de crestături rotunjite.
