Ne sacrificăm oceanele și ne umplem gropile de gunoi în numele comodității. Este timpul să plătim factura.
Potrivit Wall Street Journal, „Industria americană de reciclare se prăbușește.” Bob Tita scrie:
Primul lucru pe care îl facem este să începem să ignorăm cuvântul „reciclabil”. Dacă nu există o piață pentru el, atunci nu va fi reciclat, ci va ajunge probabil la groapa de gunoi.
Leyla Acaroglu, despre care am scris anterior în Design For Disposability, a scris acum System Failures: Planned Obsolescence and Enforced Disposability, unde analizează situația și notează că „Viețile noastre de zi cu zi sunt acum predominant dictate și definite de lucruri de unică folosință, de aruncat. Gândiți-vă la câte dintre interacțiunile voastre zilnice normale implică un aspect impus al aruncării.”
Ea descrie apoi cum transformarea unui lucru în „reciclabil”, ceea ce eu am numit un fals ecologism de „simțire bine”, de fapt a validat producția de fluxuri de produse de unică folosință. Aceasta mută sarcina responsabilității asupra consumatorului (care, în cazul deprimant al Keuring, trebuie să demonteze capsulele de cafea) și asupra guvernelor locale care trebuie să plătească pentru colectarea materialelor.
Am notat anterior că totul, de la cina TV la doza de bere din aluminiu, a fost inventat nu pentru a satisface o nevoie percepută, ci pentru a consuma stocul de aluminiu care nu mai era necesar pentru efortul de război. Comoditatea, sub forma recipientelor de unică folosință din aluminiu sau plastic, a devenit produsul.
Totul se reduce la design, iar Acaroglu numește deșeurile „un defect de design creat de om”. Ea concluzionează că trebuie să trecem la o societate post-aruncare, „una în care reinstaurăm valoarea bunurilor de consum și găsim servicii de producție și livrare în circuit închis care să elimine prin design caracterul de unică folosință.”
Acaroglu își poartă propria sticlă de apă și refuză să meargă în locuri care îți oferă produse de unică folosință. Spune că oamenii o privesc ciudat. Cu toții trebuie să începem să facem asta și să facem din acest lucru norma socială, astfel încât persoanele care primesc privirile ciudate să fie cele care iau produsele de unică folosință. „Cu toții avem puterea de a cere produse post-aruncare și de a ajuta la tranziția către un viitor care nu este infestat de produse de unică folosință și de mizerii ieftine de aruncat.”
De fapt, eșecul sistemului nostru de reciclare este o oportunitate reală. Acum câțiva ani, industriile plasticului și sticlei au convins guvernele că reciclarea este o abordare mai bună decât introducerea unui sistem de depozite pentru toate produsele; acum știm că ne-au înșelat.
Lloyd Alter/CC BY 2.0
În schimb, avem nevoie ca tot ce este vândut să aibă un depozit suficient de mare pentru a stimula clientul să-și aducă înapoi la magazin paharul de hârtie, făcând din aceasta o responsabilitate a producătorului. Sau depozitul ar putea fi suficient de mare încât, atunci când ceva ajunge în coșul de gunoi sau în recipientul de reciclare, să acopere costul eliminării sale corecte. Bănuiesc că dacă clienții Keurig ar trebui să plătească un depozit care să acopere costul total al separării, reciclării și compostării unei capsule de către cineva, ar costa aproape la fel de mult cât a costat fabricarea capsulei în primul rând.
Știm că reciclarea este defectă și că nu a fost niciodată altceva decât o justificare pentru a produce mai multe lucruri de unică folosință și pentru a ne face să ne simțim mai bine cumpărând produse de unică folosință și aruncând lucruri. Nu a fost niciodată o virtute ecologică, a fost în mare parte o înșelătorie. Este timpul să schimbăm sistemul. Sau, așa cum concluzionează Leyla Acaroglu:
