Este ca și cum Chris Knight ar fi plecat într-o excursie de weekend la camping, dar nu s-ar mai fi întors timp de un sfert de secol.
În 1986, un tânăr pe nume Christopher Knight și-a condus mașina în pădurea din Maine până când a rămas fără benzină. A abandonat-o, lăsând cheile pe consolă, și a mers timp de săptămâni până când a găsit locul perfect pentru a-și construi un loc de campare. Acolo a trăit următorii 27 de ani, trăind din mâncare, haine și cărți furate din colibele din apropiere, și rosind un singur cuvânt („salut”) unui drumeț pe care l-a întâlnit întâmplător. Nu le-a spus niciodată familiei sale unde se află.
Viața lui Knight este subiectul bizar, dar fascinant, al ultimei cărți a lui Michael Finkel, „Străinul din pădure: Povestea extraordinară a ultimului pustnic adevărat” (Knopf, 2017). Cartea începe cu capturarea dramatică a lui Knight într-o noapte târzie de iarnă din 2013, după ce poliția și locuitorii locali și-au intensificat căutarea pentru „pustnicul de la North Pond”. Knight a fost prins în flagrant delict în timp ce fura din camara unui tabără de vară și a fost închis timp de șapte luni înainte de a i se decide soarta.
Finkel, un jurnalist din vestul Montanei, a fost fascinat de povestea lui Knight. Au împărtășit o dragoste comună pentru sălbăticie. A corespondat cu Knight prin scrisori de mână de mai multe ori înainte de a-i face o vizită neanunțată la închisoare. În următoarele câteva luni, Knight a acceptat să vorbească cu Finkel despre anii săi petrecuți în pădure, rezultând în publicarea acestei cărți.
Mai multe fapte sunt uimitoare. Knight nu a aprins niciodată un foc în toți acei ani de teamă că fumul îi va trăda locul. Aceasta a însemnat că, în mijlocul iernii, nu a dormit niciodată mai mult de câteva ore, ci se trezea și se plimba pe perimetrul taberei sale pentru a se încălzi.
Nici Knight nu își părăsea tabăra dacă exista vreun risc de a lăsa o urmă, ceea ce însemna că nu mergea nicăieri în timpul sezonului cu zăpadă, decât dacă o viscol era iminent. A mers fără urmă, pășind pe pietre și rădăcini, întotdeauna sub acoperirea nopții, de preferință sub o ploaie torențială.
Ani de zile, a intrat prin efracție în colibe cu istețime și precizie. Nu era un vandal, dar înlocuia cu grijă zăvoarele și ferestrele ori de câte ori era posibil, reatașând buteliile goale de propan de unde furase una plină sau aruncând ace de pin peste o canoe pe care o „împrumutase”. Le-a spus lui Finkel că ura să fure și a recunoscut cu ușurință peste o mie de cazuri de furt atunci când a fost prins.
A devenit o legendă în zonă. Oamenii știau că sunt jefuiți, dar reacțiile au fost mixte, deoarece nu au avut loc acte de vandalism, nici nu au fost luate multe bunuri de valoare, decât dacă erau considerate utile de Knight, cum ar fi un televizor, ceasuri și baterii de mașină. Unii locuitori au simțit că nu ar trebui să stea deloc în închisoare, în timp ce alții au fost furioși, spunând că le-a furat liniștea sufletească timp de zeci de ani.
Cea mai confuză parte a poveștii este de ce un tânăr ar face un astfel de lucru – să respingă de bunăvoie compania umană timp de peste un sfert de secol fără un motiv evident. Această întrebare nu este niciodată răspunsă în mod satisfăcător în carte, cel mai probabil pentru că Knight nu o poate explica cu adevărat singur.
Dintr-o recenzie a cărții de pe New York Times review:
„Străinul din pădure” este o lectură rapidă și antrenantă, completată cu observații interesante despre alți pustnici istorici celebri, atracția veche a singurătății și efectul sălbăticiei asupra psihicului uman; dar mai ales, este extrem de antrenant. Pentru oricine a camptat vreodată sau a mers cu rachetele de zăpadă printr-o pădure înghețată în ianuarie, isprava lui Knight capătă o semnificație și mai mare. Faptul că cineva ar putea face asta, voluntar, timp de atâția ani, este minunat și uimitor.
